Ion Iliescu, martie 1989

Chemare la luptă pentru răsturnarea dictaturii


„Īntr-o dimineaţă, exact a doua zi după ce „Scrisoarea celor şase“ fusese dată1, primesc un telefon de la Alecu, alias Ion Iliescu. Zice: „Virgile, vino la Dorobanţi, că sunt aici la frizerie“. Şi m-am dus la Dorobanţi. Bineīnţeles, totul fusese ascultat. Īn micul scuar care este īn Piaţa Dorobanţi este un parc acolo... A venit la īntālnire... şi i-am spus ce se īntāmplase cu Scrisoarea. A fost extrem de impresionat, nu aflase, probabil că nici nu avusese cum, şi atunci pe loc s-a hotărāt să facă, aşa cum am făcut noi şi īn alte dăţi... „Măi, redactăm ceva şi facem ca de obicei; scrie tu o formă“. Am originalul formei scrise de mine, dar n-a convenit, şi atunci a scris el o formă, ceva mai extinsă ca a mea ... [Apoi] ne-am īntālnit īn Parcul Circului ... pe una dintre băncile aleii care duce dinspre Ştefan cel Mare spre Ciupercă. Ne-am aşezat. El avea diplomatul pe genunchi, a scos manuscrisul care era de format A5... L-am luat şi l-am băgat īn buzunarul de la haină şi am mai stat de vorbă generalităţi. Ăla era textul pe care eu l-am şi bătut la maşină şi i l-am dat lui Trăznea2. Trăznea, după ce a citit, a zis: „Nu sunt mulţumit de text“ şi atunci s-a hotărāt să scrie el unul: „Lasă că-l fac eu“. Scenariul era aşa: eu īl fac, tu īl baţi la maşină şi eu (Trăznea) īl dau ataşatului cultural de la ambasada americană, pe care īl cunoştea personal. Acesta a fost circuitul“3.

Din păcate, „circuitul“ s-a īnchis aici, nu se ştie din ce cauză, iar textul redactat de Ion Iliescu n-a mai ajuns să fie difuzat īn Occident. Nu se ştie nimic nici de varianta pe care urma s-o lucreze profesorul Ovidiu Trăznea.

Publicăm īn continuare documentul la care face referire Virgil Măgureanu.



Către toţi membrii Partidului Comunist Romān!

Către toţi cetăţenii Romāniei!

Stimaţi tovarăşi,

Dragi concetăţeni!


Ţara noastră se află īntr-o profundă criz㠖 politică, economică, socială şi moral㠖 ale cărei consecinţe se repercutează asupra vieţii tuturor straturilor populaţiei, prin mizerie economică, degradare morală şi corupţie generalizată.

Nicicīnd, economia ţării nu s-a aflat – īn condiţii de pace – īntr-o situaţie mai precară, īn ciuda potenţialului crescut şi a resurselor antrenate īn circuitul economic. O conducere incompetentă şi iresponsabilă, orbită de setea de putere, a reuşit să provoace un haos total īn economie, pe care nu-l mai poate stăpīni.

Unităţile de producţie se zbat īn greutăţi imense, generate de planuri nerealiste, umflate artificial, fără acoperire īn balanţe materiale, īn ciuda asigurărilor repetate, an de an, c㠄sīnt asigurate toate condiţiile materiale pentru realizarea integrală a sarcinilor de plan”. De fapt, şi conducerea centrală este conştientă de lipsa bazei materiale, atunci cīnd proclamă prioritatea care trebuie acordată exportului. De ce e nevoie de priorităţi, dacă sīnt asigurate condiţii pentru toate prevederile de plan? Această prioritate devine pretext şi motivaţie pentru neonorarea contractelor interne, care provoacă reacţii īn lanţ īn īntreaga economie. Pe de o parte, se proclamă intangibilitatea prevederilor de plan – care are forţă de lege – dar, pe de altă parte, sistematic apar „indicaţii” suplimentare, care ignoră şi modifică prevederile planului.

Proiecte ambiţioase de investiţii, lipsite de fundamentare economică, angrenīnd imense cheltuieli financiare şi materiale, promovate doar pe baza „indicaţiilor” şefului partidului şi statului – expresii ale unor capricii de megaloman – constituie o grea povară pentru economie.

Amestecul continuu, necalificat şi arbitrariu al conducerii politice īn treburile curente ale economiei – care peste tot şi dintotdeauna şi-a dovedit ineficienţa – este sursa principală a dereglărilor, debandadei şi anarhiei care domneşte īn economia naţională.

Vorbăria despre „noul mecanism economic”, despre rolul pīrghiilor economice, despre „autonomia” unităţilor, despre „autoconducere, autoorganizare, autogestiune” este fără acoperire. Īn economie domneşte arbitrariul total al unei conduceri rigide, excesiv centralizate şi incompetente. Dar, consecinţele le suportă producătorii – oamenii muncii din toate sectoarele economice –, al căror nivel de trai este īn continuă īnrăutăţire. Nici cuceriri fundamentale – ca ziua de muncă de 8 ore şi repausul duminical – nu mai sīnt respectate.

Agricultura, care a adus īn cursul anilor şi aduce şi azi o contribuţie majoră la realizarea acumulărilor şi susţinerea programelor de dezvoltare economică, a suferit cel mai mult din cauza incompetenţei şi amestecului abuziv al conducerii politice, a īncălcării autonomiei unităţilor, a democraţiei interne a cooperativelor. Metodele cazone, administrative de planificare şi tutelare a activităţii unităţilor agricole, subminarea elementelor de cointeresare materială a lucrătorilor din agricultură, tracasarea continuă a micilor producători au avut şi au efecte păgubitoare asupra producţiei agricole. Măsluirea cifrelor privind producţiile agricole nu poate acoperi o realitate amară.

Dealtfel, este ridicolă trīmbiţarea unor cifre umflate de producţie, īn timp ce piaţa este tot mai defectuos asigurată cu produse agroalimentare. Nicicīnd, populaţia nu a cunoscut o mai proastă aprovizionare, ca īn ultimii ani – lipsesc sistematic de pe piaţă produse alimentare de baz㠖, cozile interminabile, la care cetăţenii sīnt obligaţi zilnic să piardă ore īntregi, au devenit un mod de existenţă şi un tablou caracteristic, trist şi exasperant, al realităţii romāneşti.

La situaţia precară a aprovizionării cu alimente se adaugă lipsa cronică de pe piaţă a unor produse industriale de strictă necesitate (inclusiv săpun şi detergenţi), lipsa căldurii şi energiei electrice, greutăţile imense cu transportul, ca şi aspectul total necivilizat al mijloacelor de transport, deteriorarea flagrantă a asistenţei medicale şi lipsa din farmacii a unor medicamente de bază. Mizeria materială, subalimentaţia, lipsa de căldură, tracasările continue la care sīnt supuşi cetăţenii se oglindesc īn īnrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei, creşterea mortalităţii generale şi a celei infantile.

Deşi, īn mod demagogic, se vorbeşte de menţinerea nivelului preţurilor, sau chiar scăderea lor, īn realitate are loc o continuă scumpire a vieţii – creşterea preţurilor, a serviciilor, a diverselor obligaţii băneşti la care sīnt supuşi cetăţenii. Penuria de mărfuri a generat o amplă piaţă paralelă, subterană, cu preţuri fabuloase; sistematic, de pe piaţă dispar produse ieftine şi apar altele mai scumpe. Climatul social cunoaşte o gravă deteriorare; se extind fenomenele de corupţie ale căror consecinţe se abat tot asupra cetăţeanului de rīnd. Nimic nu se mai poate obţine sau rezolva īn mod normal, fără protecţii, „ pile”, bacşiş (nici īn comerţ, nici īn servicii, nici īn unităţile administraţiei de stat sau de gospodărie comunală, nici chiar īn cele de asistenţă medicală, sau de īnvăţămīnt).

Cetăţenul este supus unor umiliri permanente. Indiferenţa faţă de problemele şi interesele publicului a devenit o trăsătură generală īn activitatea tuturor instituţiilor, create pentru a sluji cetăţeanul. Este unul din simptomele degenerării sistemului, ale incompetenţei şi iresponsabilităţii unei conduceri infatuate şi mărginite, īnstrăinată de popor – şi care poartă īntreaga răpundere pentru situaţia grea īn care se zbate ţara.

Īn orice regim, cīt de cīt democratic, un guvern care nu e capabil să asigure condiţii minime de existenţă cetăţenilor, este obligat să-şi dea demisia. Numai că la noi, conducerea politică nu se simte obligată să dea socoteală nimănui!

Īn fond, integral responsabil pentru toate greutăţile prin care trece ţara, pentru privaţiunile şi umilirile la care este supus un īntreg popor, este Nicolae Ceauşescu – care şi-a asumat răspunderea de a fi unicul deţinător al puterii şi de a decide de unul singur īn toate problemele – iar, alături de el, camarila de lachei servili care īl īnconjoară şi īl susţin īn toate.

El se face vinovat īn primul rīnd īn faţa partidului, pe care l-a anihilat ca forţă politică şi l-a compromis īn faţa poporului. Uzurpīnd puterea īn partid şi īn stat, el s-a substituit atīt organelor statutare ale partidului, cīt şi celor constituţionale ale statului, instaurīnd un regim de dictatură personal㠖 specific sistemelor politice despotice, autoritare, totalitare, care nu au nimic comun cu socialismul, pe care Ceauşescu pretinde că l-ar sluji. Fenomene care au fost criticate cu 20 de ani īn urmă, puse pe seama abuzului de putere al vechii conduceri, nu numai că se perpetuează, dar au căpătat dimensiuni şi īnfăţişări monstruoase.

Cultul personalităţii a căpătat forme de-a dreptul caricaturale, care lezează prestigiul ţării, dar, mai ales, a devenit o plagă īn viaţa societăţii, expresia cea mai flagrantă a abuzului fără limite al unei conduceri obtuze, inculte şi corupte, care şi-a pierdut total simţul măsurii, al proporţiilor şi al ridicolului. Adulările şi osanalele cele mai dezgustătoare, pe care le clamează cei din jur şi cu care sīnt inundate mijloacele de informare, au devenit obsedante, obositoare, jenante. Cultul personalităţii – ca practică politic㠖 este īn esenţa sa retrograd, reacţionar, antipopular şi, deci, antisocialist! Este, totodată, o abdicare totală de la principiile de partid, de la normele etice, pe care de altminteri, le proclamă cu candoare şi cu impertinenţă Nicolae Ceauşescu. Ce are comun Ceauşescu şi familia sa cu trăsăturile şi fizionomia morală creionate īn codul de comportare al comunistului – modestie, decenţă, simplitate, bun simţ, subordonarea intereselor personale celor generale, slujirea cu devotament a poporului etc, etc?

Ceauşescu confundă partidul cu propria sa familie, interesele de partid cu cele de clan, devotamentul faţă de cauza partidului cu devotamentul personal, docilitatea şi servilismul celor din jur faţă de el şi de familia sa. El tratează ţara ca pe o feudă proprie şi guvernarea ei ca pe o afacere de familie. Partidul Comunist Romān a fost transformat de Ceauşescu īntr-un fel de partid monarhist, dacă nu chiar mai rău – căruia īi rezervă principala misiune – cultul şefului!

Norme nescrise, dar respectate īn trecut īn viaţa de partid – ca inadmisibilitatea includerii īn acelaşi organ de conducere a unor rude apropiate (soţ, soţie, fraţi şi surori, părinţi şi copii) – au fost total nesocotite de Ceauşescu. Soţia sa – Elena – o semianalfabetă notorie, care citeşte cu dificultate chiar şi texte scrise de alţii, pentru că singură nu este capabil㠖 a devenit a doua personalitate īn partid şi īn stat, care se amestecă şi decide īn probleme vitale. Īnsuşindu-şi abuziv titluri ştiinţifice şi academice – pentru care are o slăbiciune maladiv㠖 pretinzīnd să i se atribuie (verbal) calităţi de savant pe care nu le are şi īn care nimeni nu crede, Elena Ceauşescu provoacă, prin prezenţa şi intervenţiile ei iresponsabile, daune imense ştiinţei, culturii şi īnvăţămīntului, care şi aşa se află īntr-un declin evident.

Impostura şi parvenitismul sīnt trăsăturile morale definitorii ale soţilor Ceauşescu, care se reflectă īn īntregul lor comportament, īn aroganţa prostească cu care īşi afişează poziţia dominantă, īn dispreţul şi suspiciunea faţă de toţi cei din jur, faţă de specialişti şi intelectuali, īn general, īn indiferenţa şi lipsa de sensibilitate faţă de suferinţele poporului, īn cheltuielile sfidătoare cu construcţii şi amenajări speciale, puse exclusiv la dispoziţia clanului (īncepīnd cu aşa-zisele reşedinţe prezidenţiale din judeţe, case de odihnă şi de vīnătoare īn toate zonele şi terminīnd cu costisitorul complex al aşa-zisei „ Case a poporului”!!!), īn blănurile scumpe şi īmbrăcămintea luxoasă pe care madam Ceauşescu le expune public, cu stridenţă, īntr-o veritabil㠄paradă a modei”, cu fiecare prilej oficial. Şi aceasta – īntr-o ţară care se zbate īn lipsuri şi nevoi!

Prevederi statutare fundamentale, ca şi cele constituţionale, sīnt īncălcate cu seninătate. Organele colective de partid, īncepīnd cu Comitetul Central şi Comitetul său Executiv au o existenţă pur formală, nefuncţionīnd ca organe deliberative, fiind chemate doar să aprobe īn unanimitate hotărīri şi măsuri dinainte stabilite, fără posibilitatea de a analiza, dezbate, compara diferite variante de soluţii. Guvernul, la rīndul său, a devenit o ficţiune, fiind substituit de şeful statului, ale cărui decrete au devenit singurele acte valabile. Aşa-zisele forumuri ale democraţiei socialiste, cu care Ceauşescu se laudă atīt de mult – ca expresii supreme ale democraţiei directe – sīnt nişte creaţii efemere, mari meetinguri şi spectacole regizate şi dirijate cu stricteţe, destinate să aplaude discursurile stufoase ale „conducătorului iubit” şi să-i cīnte osanale. „Alegerea” organelor de partid şi a celor de stat este un act pur formal, dirijat de conducerea centrală, de aparatul de partid şi de securitate, controlate de soţii Ceauşescu. Īn mod sistematic, īncălcīnd norme elementare de funcţionare a organelor alese, sīnt īnlăturate persoanele indezirabile, cei ce īncearcă să emită păreri personale, cei ce nu prezintă suficiente garanţii de fidelitate şi docilitate faţă de clanul conducător.

Folosindu-se arbitrariu de aşa-zisul principiu ciuntit al „rotirii”– care nu vizează, īnsă, tocmai funcţiile supreme – oameni competenţi şi capabili au fost īnlăturaţi sau periferizaţi, fiind preferaţi şi promovaţi īn poziţii cheie nişte indivizi fără personalitate, fără pregătire, opaci, limitaţi intelectual, slugarnici şi docili, dar – īn schimb – ticăloşi, lipsiţi de scrupule, răi şi ranchiunoşi cu cei din subordine. Caruselul miniştrilor, ca şi al altor cadre de conducere, a devenit īn ultimii ani un spectacol ilar, care demonstrează īnsă, odată īn plus, uşurinţa şi lipsa de seriozitate cu care se rezolvă problemele de promovare a cadrelor īn funcţii de cea mai mare răspundere, precum şi lipsa totală de consideraţie pe care o manifestă soţii Ceauşescu, chiar şi faţă de cei mai apropiaţi colaboratori.

Īn dorinţa de a-şi asigura un control absolut asupra partidului şi a organelor de stat, asupra īntregii vieţi sociale, un rol deosebit a fost atribuit organelor de securitate. Din organe de apărare a legalităţii socialiste, īndreptate īmpotriva duşmanilor socialismului dinăuntru şi din afară, organele de securitate au devenit organe de supraveghere şi urmărire, īn primul rīnd a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de răspundere sau a celor care au īndeplinit funcţii de conducere. Pentru aceasta a fost creată o reţea specială, dotată cu aparatură de ascultare, subordonată direct lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu.

Atmosfera de suspiciune şi neīncredere, de timorare permanentă şi nesiguranţă este caracteristică la toate nivelurile, īn primul rīnd la verigile superioare. Este ceea ce şi urmăreşte clanul Ceauşescu, ştiu că aceasta slăbeşte combativitatea, curajul opiniei, spiritul critic al oamenilor, dezvoltīnd teama, slugărnicia, docilitatea şi ploconirea faţă de şefi – fenomene caracteristice oricăror regimuri despotice, totalitare.

Dar, o vorbă populară spune – „ cine seamană vīnt, culege furtună”. Regimul Ceauşescu şi reprezentanţii săi au reuşit să piardă complet creditul şi să cīştige ura şi dispreţul īntregului popor, al tuturor straturilor populaţiei, inclusiv al cadrelor cu munci de răspundere, reduse la simple rotiţe impersonale, īntr-un angrenaj diabolic antipopular. Izolarea clanului Ceauşescu şi a lacheilor săi este totală.

Pe plan extern, se ştie bine, a reuşit performanţa de a fi regimul cel mai detestat din Europa, asemuit cu cele ale lui Bokassa, sau Pol-Pot – cu care, de altfel, Ceauşescu a avut imprudenţa, la vremea respectivă, să-şi afişeze prietenia.

Se pune o īntrebare firească: cum de e posibilă menţinerea acestui regim, nesancţionarea abuzurilor sale flagrante, acceptarea situaţiei tot mai grave a privaţiunilor şi umilinţelor la care e supus poporul īntreg. Răspunsul este simplu – datorită fricii! Pentru că, dacă nimic  nu funcţionează normal īn acest sistem, īn schimb mijloacele de control şi represiune se amplifică continuu. Īn plus, situaţia creată, atīt la noi, cīt şi īn alte ţări socialiste, reflectă nişte vicii de fond ale sistemului nostru politic, copie adaptată a regimului stalinist, bazat pe o viziune primitivă, cazonă despre socialism, care nu are nimic comun cu marxismul, care limitează conceptul de socialism la instaurarea proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie şi transformarea statului, a puterii politice, īn factor atotputernic, de comandă, asupra īntregii vieţi sociale. Aceasta a permis instaurarea unor regimuri despotice, de dictatură personală nelimitată a şefilor de partid, īnăbuşirea oricărei vieţi democratice īn partidul de guvernămīnt şi īn stat, īnlăturarea oricărui control asupra puterii, compromiţīnd īn ochii maselor ideea de socialism – idee care
s-a născut īn gīndirea social-politică, ca expresia cea mai īnaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi īmpilare, īn care să se garanteze nu numai relaţii sociale mai echitabile, prin īmbinarea armonioasă a intereselor individuale şi de grup cu cele generale, un trai mai bun pentru toţi cetăţenii, condiţii optime pentru dezvoltarea iniţiativelor, pentru afirmarea indivizilor, a capacităţilor creatoare a tuturor membrilor societăţii.

Viaţa a demonstrat că regimurile despotice, totalitare, sīnt falimentare şi că purtătorii lor rămīn, mai devreme sau mai tīrziu, nejudecaţi şi nesancţionaţi de istorie, dacă nu de contemporani.

Īn aproape toate ţările socialiste au loc procese īnnoitoare, se desfăşoară ample dezbateri asupra problemelor de fond ale mecanismelor economice şi ale sistemului politic al socialismului, se iau măsuri de eradicare a stalinismului din gīndirea şi practica social-politică.

Deşi, īntr-o scurtă perioadă de timp – īn anii 1965-1970 – s-au făcut şi la noi unele deschideri promiţătoare, Ceauşescu străduindu-se să pozeze īn susţinător al unor procese īnnoitoare, de depăşire a viziunilor dogmatice şi promovare a unor principii democratice īn viaţa de partid şi de stat, evoluţia ulterioară a demonstrat că acesta nu era decīt un joc abil de constituire a eşafodajului propriei puteri, care a ajuns să depăşească modelele cele mai hidoase.

Īn legătură cu procesele care au loc īn unele ţări socialiste, Ceauşescu a declarat că nu pricepe ce se īntīmplă, dīnd de īnţeles că ar fi īn pericol soarta socialismului… Că nu pricepe – nu e de mirare! Nu pricepe, īn primul rīnd pentru că, īntr-adevăr, este depăşit de evenimente, de complexitatea proceselor care au loc īn lumea de azi. Pregătirea lui intelectuală nu-i permite o asemenea īnţelegere. Īn al doilea rīnd, nu pricepe pentru că nu vrea să priceapă, pentru că nu-i convine să priceapă! Nu-i convine să renunţe la  viziunile cazone despre socialism, la modelul unei societăţi riguros dirijate şi controlate, pentru că un asemenea model īi oferă numai avantaje. Nu vrea să īnţeleagă că trebuie să renunţe la monopolul exclusiv asupra puterii. Ar fi naiv să se creadă că vreodată Ceauşescu şi camarila de lachei care-l īnconjoară vor accepta de bunăvoie să renunţe la putere.

Dar, ţara nu este obligată să-i mai suporte prezenţa şi capriciile! A sosit ceasul să se pună piciorul īn prag şi să i se ceară, să i se impună, să părăsească puterea, să lase curs liber procesului de īnnoire şi redresare naţională. Nu mai este timp de pierdut! Menţinerea īn continuare a regimului puterii personale a lui Ceauşescu īnseamnă agravarea dezastrului naţional īn care ne aflăm deja, amplificarea suferinţelor şi privaţiunilor la care e supus īntregul popor.

Se impune o amplă acţiune – unită şi neīntīrziată, conjugată şi solidar㠖 a tuturor forţelor patriotice interesate īn răsturnarea clicii lui Ceauşescu, care prin practica şi acţiunile sale s-a pus singur īn afara legii. După ani de tăcere şi toleranţă prelungită faţă de un regim despotic şi antipopular, toleranţă de care acesta a profitat şi profită, a sosit momentul să se dea expresie largă profundelor nemulţumiri ale maselor indignate şi protestului popular, să se treacă la acţiuni concertate, hotărīte pentru a determina īnlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi.

Aceasta este īn interesul tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de naţionalitate, al clasei muncitoare care resimte direct efectele dificultăţilor economice, al ţărănimii oprimate şi jecmănite, supusă la presiuni şi privaţiuni de tot felul, al intelectualităţii creatoare din toate sectoarele economiei, ştiinţei, culturii şi artei, īnvăţămīntului, sănătăţii publice, al publicisticii şi mijloacelor de informare īn mas㠖 care cunoaşte un regim aspru, cazon, de control, īncorsetare, suspiciune şi umilire – profund ostil creaţiei intelectuale. Este īn interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu īmpărtăşească sentimentele maselor largi populare şi să nu fie solidare cu poporul din care provin şi pe care trebuie să-l slujească.

Īnlăturarea regimului Ceauşescu, a clanului şi a clicii de lachei care-l sprijină este principala īndatorire patriotică a tuturor conştiinţelor lucide, a tuturor cetăţenilor acestei ţări şi, īn primul rīnd, a comuniştilor veritabili atīt din generaţiile mai vechi, cīt şi a celor mai tineri, care nu pot să nu se simtă umiliţi şi jigniţi de practicile primitive ale clanului Ceauşescu, de batjocorirea idealurilor lor, de īnăbuşirea vieţii de partid, de compromiterea partidului īn ochii maselor populare, prin transformarea lui din forţă politică de avangardă īn apendice inert al clanului de impostori şi profitori al familiei Ceauşescu.

Aceste sentimente  au fost, de altfel, exprimate public de vechi militanţi ai partidului, de reprezentanţi ai intelectualităţii, altor pături şi categorii sociale. Actul de protest al muncitorilor braşoveni nu a fost un accident īntīmplător sau acţiunea unor huligani – cum s-a străduit regimul să-l prezinte –, ci o răbufnire firească, justificată a protestului popular, care mocneşte peste tot.

Trebuie īnăbuşit sentimentul de frică pe care īncearcă să-l īntreţină Ceauşescu şi slugile lui, prin amplificarea şi īnăsprirea mijloacelor de control, supraveghere şi represiune. Regimul nu va putea, īnsă, să aresteze īntregul popor.

Teamă trebuie să le fie membrilor clanului Ceauşescu şi slugilor lui. Ei trebuie să simtă ura şi dispreţul poporului, să simtă cum le fuge pămīntul de sub picioare, să simtă că se apropie momentul judecăţii drepte a poporului. Aceasta trebuie să o īnţeleagă şi slujitorii aparatului de represiune – şi anume că toţi cei care se mai pun īn slujba clanului falimentar al lui Ceauşescu, se ridică īmpotriva intereselor ţării, ale maselor populare şi că nu se vor putea sustrage de răspunderea pe care şi-o asumă, solidar cu stăpīnii lor. A sosit ceasul ca să-şi īndeplinească adevărata lor misiune – de apărători ai intereselor populare īmpotriva celor care, prin intimidare şi teroare, īncearcă să-şi apere poziţiile privilegiate, să prelungească agonia unui regim compromis, privaţiunile şi suferinţele poporului.

Tovarăşi! Cetăţeni!

Regimul Ceauşescu se află īntr-o criză ireversibilă, fără ieşire. Zilele lui sunt numărate. Toţi trebuie să-şi facă socotelile – de partea cui se situează. Nu mai e de aşteptat!

Congresul al XIV-lea al partidului ar trebui să marcheze divorţul categoric al partidului de clanul Ceauşescu şi de practicile sale. Numai astfel partidul va mai putea juca un rol activ īn procesul de īnnoire al ţării. Altminteri, se va adīnci şi mai mult īnstrăinarea sa de popor, periferizarea sa totală, ceea ce s-a īntīmplat şi īn alte ţări socialiste. Numai că la noi acest proces este şi mai grav. Toţi activiştii responsabili trebuie să reflecteze la acest lucru, pīnă nu e prea tīrziu.

Ne adresăm pe această cale tuturor celor interesaţi, tuturor patrioţilor, tuturor forţelor active ale naţiunii, tuturor categoriilor de oameni ai muncii, cu chemarea de a declanşa acţiuni ample de protest popular, folosind mijloacele şi posibilităţile cele mai diverse, inclusiv acţiunile oficiale organizate de regim, pentru a cere īnlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi.

Să contribuim cu toţii la constituirea unui larg front patriotic, popular, pentru redresarea şi reīnnoirea socialistă a ţării. Nuclee de front, deocamdată īn forme clandestine, evitīnd organele de represiune – să se constituie īn toate locurile, pe tot teritoriul ţării. Ele să iniţieze şi să īnsufleţească acţiunile populare īndreptate spre răsturnarea lui Ceauşescu şi redresarea naţională.

Este de īnţeles de ce lansăm această chemare din anonimat. Sperăm ca anonimatul nostru să nu dureze mult, să ieşim la confruntare deschisă. Aceasta va depinde de revigorarea mişcării de masă, care trebuie să se declanşeze cīt mai curīnd.

La acţiune, stimaţi concetăţeni, pentru a salva ţara de paraziţi şi impostori, pentru a asigura reīntoarcerea ei īn rīndul ţărilor europene civilizate, pentru a da socialismului din Romānia trăsăturile sale fireşti, de orīnduire populară, şi regimului politic – un caracter cu adevărat democratic.

 

Jos dictatura!

Jos Ceauşescu!

Trăiască Romānia liberă!

  

Comitetul Naţional de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist.

martie 1989


*

Pentru că documentul a fost elaborat īn aceeaşi perioadă cu Scrisoarea celor şase (martie 1989), se cuvin cāteva sublinieri:

- Scrisoarea celor şase era adresat㠄tovarăşului Nicolae Ceauşescu“, īn timp ce textul elaborat de Ion Iliescu se constituia īntr-o Proclamaţie, adresată celor patru milioane de „membri ai Partidului Comunist Romān, tuturor cetăţenilor Romāniei“;

- Scrisoarea era semnată de cei şase foşti activişti de frunte ai P.C.R., iar Proclamaţia provenea din partea Comitetului Naţional de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist.

- Īn timp ce Proclamaţia face o radiografie severă şi virulentă a societăţii şi a puterii supreme a statului, chemānd populaţia ţării la revoltă pentru răsturnarea regimului Ceauşescu, Scrisoarea apelează la bunăvoinţa lui Ceauşescu de a rezolva unele probleme pentru ameliorarea situaţiei de criză īn care intrase Romānia.


Viorel Domenico


NOTE:


1„Scrisoarea celor şase“ (Gheorghe Apostol, Alexandru Bārlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pārvulescu, Grigore Răceanu, Silviu Brucan) este datată 10 martie 1989 şi a fost difuzată la posturile de radio BBC, Vocea Americii şi Europa Liberă.

2 Ovidiu Trăznea, prof. univ. dr. la Academia „Ştefan Gheorghiu“ şi la Universitatea din Bucureşti, politolog.

3 „De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu īn dialog cu Alex Mihai Stoenescu“, Editura RAO, Bucureşti, 2008.