România ultimilor 27 de ani între întrebări și speculații

Data: 4 iulie 2017

 

Mădălin Hodor (n. 29.04.1977, Roznov, jud. Neamţ) Absolvent al Facultăţii de Istorie în cadrul Universităţii Al. I. Cuza Iaşi (1999), studii aprofundate cu specializare în istorie medievală universală (1999-2000). Bursier Socrates la Facultatea de Istorie a Universităţii Angers (1999-2000). Din 2000, angajat al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivei Securităţii, Bucureşti.

 

Domnule Mădălin Hodor, vă propun un dialog despre evoluția societății române postdecembriste. Dumneavoastră cum interpretați, într-un mod mai lax, această perioadă – cu minusurile și plusurile ei, făcând trimitere și la marele areal ce compune istoria acestui popor?

Acești 27 de ani au fost etichetați în diverse feluri. Pe de-o parte, s-a vorbit despre post-comunism, despre tranziția spre o societate democratică și, pe de altă parte, există voci care susțin că am depăsit deja aceste momente, aflându-ne astăzi într-o democrație de inspirație vest-europeană. Aceste etichete nu reușesc, să cuprindă însă întreg fenomenul. Din punctul meu de vedere, ne afăm încă într-o etapă post-comunistă, și aici mă refer la modul cum funcționează, în prezent, mentalul colectiv. Din păcate, mentalitatea se schimbă cel mai greu în timpul istoric.

Ce anume împiedică societatea românească, în încercarea sa de a se situa pe o treaptă mult mai „vizibilă”/„activă” în rândul țărilor occidentale? Contextul intern sau cel extern? Suntem încă „îndreptățiți” să condamnăm moștenirea „rigorii comuniste” la nivelul mentalului colectiv?

Există această fantomă a trecutului – comunismul – care bântuie societatea prezentului. De fiecare dată când apare vreo problemă revin și trimiterile spre perioada comunistă. Acest fapt demonstrează că generațiile care au trăit în această perioadă – și, astăzi, formează baza societății în România – nu și-au vindecat rănile.

Ca istoric, încerc să văd lucrurile mult mai simplu, prin repere clare. Am reușit să facem o decomunizare a societății? Trecutul, cu bune și rele, a fost asumat într-un mod onest? Putem prezenta o istorie curată, lipsită de controverse și manipulări?

Atâta vreme cât nu suntem capabili să rezolvăm aceste aspecte, trebuie să înțelegem că vorbim despre o problemă încă nedepășită. Avem instituții și politici europene, avem o societate care, în proporție covârșitoare și-a asumat un proiect european și democratic, dar care, în același timp, nu și-a rezolvat încă anumite chestiuni de fond, probleme pe care le-a moștenit și de care nici măcar nu este conștientă.

Sunt oameni care nu au venit în contact direct cu perioada comunistă, cu Securitatea, Miliția, organele de represiune, dar care se comportă și reacționează la problemele zilnice într-un mod care arată că sunt afectați de acest trecut. Moștenirea cea mai grea pe care a lăsat-o comunismul excede planul economic sau social, și indică un anumit tipar uman afectat – ceea ce propaganda comunistă numea omul nou.  

Puteți să exemplificați?

Uitați-vă, de exemplu, la gradul de paranoia care există în societatea românească. Lucrurile devin evidente atunci când se întâmplă un eveniment excepţional. Imediat apar ipostezele conspiraționiste și acuzațiile. Modul acesta de raportare la un eveniment este paranoic. Se lansează acuze, înainte ca lucrurile să fie analizate într-un mod corect. Se pornește de la ideea că trebuie neapărat să fie ceva ascuns, ocult. Acest tip de reacție provine din comunism, când oamenii erau obișnuiți să se teamă, să fie urmăriți. Atunci și-au dezvoltat o dublă personalitate: aveau un anumit tip de discurs în viața de zi cu zi, contrar propriilor convingeri, care practicat zilnic, a produs mutații de personalitate.

Eram elev când a izbucnit revoluția! Îmi amintesc bine acea perioadă. Sistemul era foarte performant. Teama era era prezentă până și în viaţa de zi cu zi a copiilor. Părinții îi învățau să nu vorbească liber la școală și să se ferească unii de ceilalți.

Vorbim de o traumă care nu se vindecă ușor. Unii specialiștii susțin că, odată cu trecerea generațiilor, dispar și traumele.  Nu sunt de acord. Traumele de acest gen se moștenesc. Faptul că tinerele generații nu au crescut în comunism nu reprezintă un argument suficient că trauma s-a vindecat la nivelul mentalului colectiv. Acești tineri vin în contact cu perioada comunistă din spusele părinților, din filme, cărți sau alte surse. Și aici intervine  o altă chestiune delicată. Multe dintre aceste informații sunt virusate – fie într-un mod dezinteresat, fie din nevoia de a exagera, în ambele sensuri…

Lipsa unui proiect național bine definit, piața liberă, competiția – concepte neclare înainte de 1989 – conjugate cu neajunsurile vieții de zi cu zi au ridicat în rândul populației grave semne de întrebare și, în unele cazuri, au cauzat nostalgii privind epoca comunistă. Cunoașteți celebra frază: „Înainte era mai bine!” În acest context, din punctul dvs. de vedere, ce primează asupra mentalului colectiv: pericolul lucidității excesive sau cel al uitării?

Există pe de-o parte un negaționism – „totul era bine organizat”, „se trăia bine” –, care prezintă o latură idealizată asupra comunismului,  iar pe de altă parte,  există un curent radical, care prezintă în tușe groase întreaga perioadă. Când susții, că în închisorile comuniste au murit milioane de oameni , pe ce anume te bazezi? Care sunt sursele? Nu este o exagerare, când documentele indică altă realitate. Nu decredibilizezi tema? Nu aduci un argument tocmai împotriva lucrului pe care îl blamezi? Anticomunismul radical nu este tot un tip de comunism?   Din acest punct de vedere – referitor la modul în care funcționează societatea română începând cu anul 1990 – se poate afirma că cetățenii sunt încă afectați de trecut, care dictează încă anumite aspecte ale vieții cotidiene. Mă refer la situațiile în care, odată la câteva luni, în viața oamenilor umbrele vechiului regim reapar: află că un anumit demnitar al statului român – care, prin deciziile sale, influențează viața de zi cu zi a cetățenilor –, fie că a fost ofiţer de securitate, sau că a fost colaborator, etc.

Atâta timp cât astfel de exemple ne invadează viața, ca societate, suntem încă într-o zonă gri între post-comunism și democrație. Timp îndelungat românii au fost formați să servească interesele regimului comunist și să se comporte ca cetățeni pasivi. În acest context, nu trebuie uitat că democrația nu este un sistem politic ușor de gestionat sau de asumat! Principiile de bază ale democrației presupun un anumit nivel de implicare din partea individului în viața cetății. Vorbim de acel cetățean activ pe care se pare că societatea românească nu are încă, după 27 de ani, de unde să-l scoată!

Uitați-vă la ultimele evenimente. Apare o situație de criză, societatea se mobilizează și iese în stradă. Sigur, vorbim de un prim pas important, dar apoi ce urmează? Care este următoarea măsură pe care cetățeanul trebuie să o aplice? Unde sunt organizațiile care ar trebui să militeze în continuare pentru realizarea proiectului la care aspiră societatea? Aceste ecouri ale străzi, într-un final, se izbesc de un zid! Ceea ce face extrem de probabil ca următoarele reacţii să fie şi mai virulente, pentru că frustrarea nerealizării obiectivelor va fi mai mare. Societatea română, din acest punct de vedere, se aseamănă cu un individ reuscitat: își recapătă vitalitatea câteva minute, după care intră din nou într-o stare vegetativă. 

Vom putea vorbi de o societate democratică… activă abia în momentul în care vom știi să facem următorul pas și vom parcurge integral etapele de implicare socială. Este, în fapt, o chestiune de mentalitate, așa cum am precizat la începutul dialogului.

Comunismul a fracturat legătura dintre cetățean și stat şi a transformat-o într-o luptă. Cetăţeanul nu exista decât în statistică Toată responsabilitatea era delegată statului – care administra toate aspectele vieții: nașterea, școala, profesia, căsătoria, moartea! Trecerea de la această formă de dependență și pasivitate a românului la implicarea sa civică nu este ușoară!

Părerile, în rândul tinerilor, elevilor, privind perioada comunistă și, implicit, asupra Revoluției din decembrie 1989, sunt împărțite. Pe lângă ambiguitatea „întreținută” asupra acestor subiecte, există și o mare doză de dezinteres din partea lor pentru studiul acestei perioade? Cum comentați această situație?

Este un paradox. Cu cât se discută mai mult despre un subiect anume cu atât știm mai puține lucruri despre el. Atât comunismul, cât și revoluția, au devenit subiecte comerciale, de marketing. Oamenii s-au plictisit! Vorbim de o saturație. Și aici pot fi incluse nu doar generațiile tinere, cât și ce în vârstă cei care nu mai vor pur şi simplu să li se tot amintească experienţele lor dureroase. Dar, în speță, nu este o chestiune care trebuie imputată oamenilor și percepțiilor pe care și le-au format asupra subiectului, ci acelora care „administrează” problema memoriei. Ce anume se spune și în ce context?

Se poate vorbi de o încercare de dezrădăcinare, în acest context?

Societatea română traversează astăzi o criză de identitate. Fenomenul nu este izoltat. În ultima vreme au apărut, absolut peste tot în Europa, curente euro-sceptice și naționaliste, semnul evident al unei crize de proiect.

În cazul nostru particular, naționalismul este legat exclusiv de istorie și întotdeauna privește spre trecut, nu spre viitor, pornind de la un proiect nou, dimpotrivă, toate vorbesc despre „reluarea” şi „redescoperirea” anumitor idei și perioade din trecut. Majoritatea acestor idei nu numai că sunt expirate, dar s-a demonstrat că au condus la excese şi la deviaţii sociale criminale. Să exemplific referindu-mă doar la ce a condus aşa-zisul „creştinism tradiţional” răspândit cu pistolul la brâu în trecut de Mişcarea Legionară. Să fie aceasta singura formă de naţionalism pe care o putem avea?

Este tot un apel la o memorie!

Da, dar este un apel la o memorie greșită. Ne mai putem identifica noi, astăzi, cu astfel de „modele”?

Comunismul a însemnat decuplarea de la un anumit ritm istoric și, firește, ca o urmare a scindării din 1989, au intervenit și încercările de recuplare la un filon identitar. Naționaliștii noştri expolatează această încercare firească în scopul propriu. S-a întâmplat mereu de-a lungul istoriei. Este deja evident că oamenii, atunci când se confruntă cu probleme şi crize complexe care depăşesc nivelul lor de înţelegere, caută rezolvări şi răspunsuri simple şi rapide. Or este exact genul de utopie pe care o propun demagogii naţionalişti. Nu e bine? Avem noi soluţia rapidă! Trebuie să scăpăm de „Europa” şi eventual să ne întoarcem să trăim cu toţi la ţară înconjuraţi de plante şi animale şi să ieşim pe uliţi costumaţi în portul tradiţional. Ce ne propun astfel de aşa-zişi deţinători de soluţii este nu o oprire a istoriei, ci o întoarcere în timp. O utopie, cum am spus.

Din acest punct de vedere, istoria, ca ştiinţă, este supusă unei presiunii constante: pe de-o parte sunt cei care crează „super-eroi” şi „epoci de aur” iar pe de alta, cei care „demitizează” de dragul „demitizării”!

Vă propun să ne mutăm atenția și asupra trectului recent, al momentului „0”! Revoluția Română din Decembrie 1989. Cine și de ce o contestă?

Revoluția a fost contestată chiar în timp ce se desfășura. Primii contestatari au fost oamenii lui Ceaușescu, activul de partid, Securitatea și Armata – dar în cea mai mare măsură, Securitatea. De ce? Pentru că grila de citire a momentelor din decembrie 1989 a fost indicată de Securitate. Ea este cea care a lansat varianta implicării agenturilor străine, intervențiilor din afară, complotului internațional în răsturnarea regimului condus de Ceaușescu.

În ce a constat implicarea Securității, în decembrie 1989?

Ceea ce s-a întâmplat în decembrie, modul în care erau privite evenimentele de către regim și structurile de forță nu a  fost inventat în acele zile. Era un mod de raportare la orice fel de contestare. În anii ‘50, ‘60, ‘70 nu au existat – cu excepția grevei minerilor de la Valea Jiului, la care putem adăuga și revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987 – mișcări de contestare în masă, prin ieșirea în stradă.

Drept care, disidența în România nu a reușit să stârnească valuri în rândul maselor…

Rolul disidenței în România nu trebuie nici exagerat, dar nici minimalizat, însă aceasta nu a fost capabilă să creeze o masă critică. Ceea ce nu presupune că trebuie să ignorăm aportul disidenților români, atâți câți au fost care au luptat împotriva regimului comunist, dar nici nu putem afirma că ei au generat o mișcare de masă.

Ironic, sau nu, cei care au răsturnat, în decembrie 1989, regimul lui Ceaușescu au fost cei aparținând clasei muncitoare. Pot fi spuse multe pe acest subiect. Din păcate, încă nu s-a scris o istorie cuprinzătoare asupra muncitorimii din acea perioadă. Se știu puține lucruri, tocmai pentru că aceștia au fost asimilați cu regimul. A devenit o chestiune odioasă să vorbești despre muncitorii comunişti pentru că se spune că ei erau cei care susțineau partidul, însă realitatea era alta. Ei nu au reprezentat decât masa de manevră a unui regim, care nu mai avea nimic de a face cu „clasa muncitoare”, care se îmburghezise şi se îmbogăţise pe spinarea lor şi care în mod real îi detesta şi se temea de ei. Erau la fel de exploataţi ca în timpurile despre care se vorbea în propaganda oficială.

Nu se spune nimic, de exemplu, despre condițiile groaznice de muncă, abuzurile, şi accidentele care deveniseră rutină în anii ‘80. Despre frigul din fabrici, munca până la extenuare, alcoolismul şi violenţa mediilor muncitoreşti. Despre cartierele muncitoreşti scufundate în întuneric, foame şi mizerie. Existau șantiere unde se murea pe capete datorită lipsei oricăror norme de protecție, a numărului mare de ore lucrate, a încărcării planului de muncă etc. Clasa muncitoare – despre care unii afirmă că ar fi condus România – era cea mai exploatată. Muncitorii au fost cei care au luat atitudine. Regimul, Securitatea erau conștienți de acest pericol, pentru că se confruntaseră cu muncitorii în 1977 și 1987. Sistemul se temea de muncitori, nu de intelectuali. Momentul decisiv a avut loc când s-a anunțat că muncitorii bucureșenti ies în stradă. Atunci toți au înțeles că era o luptă pierdută. În ședința CPEx s-a pus chestiunea dacă ar trebui, sau nu, să se tragă în muncitori. Paradoxul partidul susținut de muncitori…

Manifestanții despre care vorbiți sunt astăzi marii anonimi ai lui decembrie 1989…

Vorbim de un fapt probat de istorie: oamenii care pun lucrurile în mișcare sunt primii uitați!

În încheiere, doriți să mai adăugați ceva?

Securitatea, în decembrie 1989, a luptat împotriva revoluției. Nu există, practic, nicio diferență între ceea ce susținea Iulian Vlad și adepții de astăzi ai loviturii de stat. Ne aflăm întrun cerc vicios – legat de acest subiect. Există documente, registre publice ce conțin rapoartele securității din acele zile privind evenimentele de la Timișoara. Se raporta pe ore tot ceea ce se petrecea, însă nicio mențiune despre agenții străini, și cu toate acestea, Securitatea a generat vărsarea  de sânge. Ea a imprimat modul de reacție al regimului. Realitatea din teren era cu totul alta, însă ei informau despre prezența agenților străini. I-au spus lui Ceaușescu ceea ce doreau ei să audă!

Interviu realizat de Elena DIACONU

Caietele Revoluției, nr. 3 (68)/2017

Autor: Elena Diaconu