Revoltați, pe „contrasensul” istoriei

Data: 28 aprilie 2017

 

Ștefan iordănescu (n. 27 septembrie 1958, Baia Mare) a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, specializarea Regie, teatru şi film. În decembrie 1989 se afla la Timişoara, numărându-se printre manifestanţii ce au ieșit pe străzi încă din ziua de 15 decembrie. Împreună cu alți demonstranți, s-a deplasat din Piaţa Maria către Comitetul Judeţean de Partid, participând la confruntările din noaptea de 16 decembrie. Grupul din care făcea parte a mers în zona căminelor studenţeşti, pentru a-i convinge pe studenți să li se alăture, dar a constatat că erau destul de puţini. Au plecat după ce au fost alungaţi din faţa Judeţenei de partid și împinși spre cartierele muncitoreşti ale Timişoarei. Pe 17 decembrie se afla în Piaţa Operei când grupul a decis să meargă din nou către sediul Comitetului Judeţean de Partid. O parte dintre ei au reuşit să forţeze intrarea şi să treacă de trupele de securitate, Ştefan Iordănescu reușind să scape nevătămat din altercaţia de pe podul Decebal, când alte trupe veniseră să elibereze zona de protestatari. Iordănescu a rămas pe străzile Timişoarei şi a doua zi, iar pe 19 decembrie a plecat la Arad, unde s-a întâlnit cu Valentin Voicilă. Pe 20 decembrie a plecat la Bucureşti, iar în următoarele zilele s-a alăturat unui grup actori. (Surse: www.adevarul.ro, Titus Suciu, Vasile Bogdan, Candelă împotriva uitării)

 

Domnule Ștefan Iordănescu, propun să începem discuția noastră cu o întrebare, aparent banală: ce reprezintă ideea de libertate, din punctul dumneavoastră de vedere?

Nu mă prea pricep la definiții, însă am găsit una care îmi place. Aparține lui George Bernard Shaw: „Libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea”. Dacă vă uitați în spatele cuvintelor lui Shaw o să descoperiți o groază de mecanisme, de refulări, de neputințe, de limite… cu privire la lumea în care am trăit înainte de 1989 – lume în care o parte dintre concetățenii noștri continuă să trăiască și acum.

Cum vă raportați la acest concept, în timpul dictaturii comuniste?

Conceptul poate fi tradus prin sintagma: „insule de libertate”. Familia, prietenii apropiați, locul de muncă, toate se puteau transforma în insule de libertate. Atunci când aceste insule s-au extins și au cuprins o mare parte a populației – cel puțin în Timișoara – au erupt în cotidianul impersonal, arbitrar al acelor vremuri, și nu au mai putut fi stăvilite.

Timișoara, primul oraș liber al României lui Nicolae Ceaușescu, era sinonim cu libertatea la sfârșitul anului 1989. Astăzi, fără a cădea în capcana generalizării, deși ne bucurăm de privilegiile unei societăți libere, idealul și-a pierdut din tăria semnificației sale. Este aceasta o consecință firească a societății în care trăim?

Idealul, în comunism, însuma – pentru cei mai mulți dintre noi – dorința privind o viață liberă, mai bună etc. Era o chestiune generală, comună. Astăzi, idealul a devenit mai cu seamă ceva individual. E legat de dorințe egocentriste și personale. Nu știu dacă e rău sau dacă e bine. Doar constat…

Este mult mai greu, în ziua de astăzi să găsești un scop comun. Să transmiți un ideal unui grup mai mare de oameni. Se pare că totul stă pitit în spatele ușii apartamenului. Idealul a devenit individual. Nu se mai transmite de la unul la altul.

Între neajunsurile de atunci și problemele de astăzi ale societății a existat un „hiatus”, o eliberare viscerală de sub tirania lui Ceaușescu. Și totuși, în prezent, lucrurile bat pasul pe loc. Unde se greșeste?

Nu se greșeste niciunde. E un drum firesc. Durează mult timp și va mai dura. Și dacă nu ar fi existat niște „conjuncții astrale” fericite, ar fi durat, posibil, și mai mult. Sistemul, regulile acelea arbitare ale lui Ceaușescu au maculat și distrus din curățenia acestui popor mult mai mult decât ne place să credem, sau am crezut, atunci, în ˈ89. Dacă nu am fi beneficiat de niște circumstanțe favorabile, neașteptate – ca cele din 2004 sau 2007 –, probabil că ne-am fi zbătut și acum în acea mâzgă gri, care a cuprins cam toate popoarele de la est de noi. Eu văd partea plină a paharului… am avut noroc!

În decembrie 1989 ați ales libertatea… De ce?

Cred că… din întâmplare! M-am nimerit să fiu în locul… potrivit (sau nepotrivit, depinde din ce punct de vedere privești situația). Odată ce evenimentele s-au declanșat, am intrat parcă întrun tunel din care n-am mai ieșit decât în 24-25 decembrie dimineața. Toate s-au desfășurat în așa fel încât am avut senzația că mi-am dat drumul pe o pistă de bob… cu viteză din ce în ce mai mare, până când nu mai distingeam detaliile din jurul meu.

În zilele de foc ale Revoluției ați fost prezent în Timișoara, Arad și București. Care sunt secvențele de maxim impact, care compun experiența dumneavoastră din decembrie 1989?

Aceste secvențe se compun într-un mozaic personal, dominat de subiectivitate, de angoase, de spaime, de relații personale, de un ciudat rol al întâmplării, dublate de un șir nesfârșit de… naivități!

Traseul meu sinuos și, de multe ori, haotic din zilele și nopțile de foc ale revoluției este aidoma labirintului lui Stephen Dedalus, eroul lui Joyce, din romanul Ulisse. Însă nu le-aș numi „secvențe”, ci mai degrabă niște flash-uri, detalii, lumini din blitz… Voi menționa doar câteva!

Începem cu primul flash… 15 decembrie, seara, după ora 19.00 – Piața Maria, Timișoara. Colțul bisericii reformate. Câteva lumini la bazele pereților. Puțini oameni. Mă trezesc față în față cu niște tipi care arestaseră un om, un om ce cerea ajutor cu un glas stins și fără speranță…picioarele lui aproape că nu mai atingeau pământul. Cu o voce care venea din mine, dar care cu siguranță nu era a mea, nu mi-o recunoșteam, încep să urlu și să le cer actele la control și mandatul de arestare. Nu pot să uit figura de surprindere și profunda uimire a șefului lor. Îmi amintesc perfect… jumătatea de țigară cu filtru alb, din colțul gurii (o fi fost Kent? o fi fost Cișmigiu?), o căciulă de blană de iepure pe cap, ochii mari – în care începuse să-i mijească surprinderea și frica. În jurul meu se făcuse un cerc… Lumea se dădea la o parte. Nevasta mă trăgea din ce în ce mai tare, de dosul hainei. Dorea să ne retragem și să mergem acasă. Știți cum reacționează fetele înainte de bătălie! Apoi, îi smulg căciula de pe cap, strigând: „Se confiscă!” Dau în spate un pas și revin, lovind scurt și fără preaviz. Cu capul. În gură. Omul cade, cu încetinitorul, scurgându-se pe zid. Cu stânga dau într-unul ce-l ținea pe arestat de un umăr… Brățara ceasului de la mână… un fake chinezesc, se rupe și zboară prin aer. Atunci au sărit prietenii… Adrian Kali și Mircea Chinezon, îi trântesc pe cei doi și-l eliberează pe arestat. Urmează un vuiet și lumea se repede să-i calce în picioare. O mașină, Dacia break de export, demarează cu roțile fluierând și cu cele patru uși larg deschise. O trag pe nevastă-mea, prin mulțime, și ne retragem pe niște străduțe slab luminate. Ajungem acasă. Sună telefonul. Un prieten îmi relatează, cu lux de amănunte, spusele unei cunoștințe de-a lui: „în fața locuinței lui Tökés, un adolescent de 16-17 ani, cu părul mare și geacă de blugi s-a bătut cu securiștii…”. La data aceea aveam 31 de ani împliniți!

Flash-ul al doilea… 16 decembrie, seara. Piața Maria. Ne întoarcem în zonă. Cu mașina, o veche Dacie 1100, care nu pornea decât împinsă. Țineam tot timpul motorul pornit. Nu aveam benzină, ci toluen, furat de la fabrica „Solventul”. Parcasem pe trotuar, peste liniile de tramvai – în apropierea bisericii reformate. Tramvaiele se opresc. Un tip urla ceva. Îmi părea cunoscut. Era Daniel Zăgănescu. Lumea se aduna. Hotărăsc să nu părăsesc zona! Erau mai mulți ca în seara precedentă. Trotuarul pe care stăteam devenise mai liber. Mă uit scurt în față. Pe trotuar, la 4-5 metri de mine, unul din tipii din seara precedentă, cel responsabil cu „pierderea” ceasului se uita insistent prin mulțime. Plecăm, facem tura, revenim în zonă. Tipul era tot acolo. Sunt convins că ne căuta prin mulțime.

Flash-ul al treilea… 16 decembrie, tot seara, peste o oră sau două. Mă aflam în fața Județenei de partid. Două, trei lumini slabe… restul bulevardului în penumbră. Ceata de manifestanți încearcă să pătrundă în clădire, dar nu reușesc… ușile metalice sunt blocate de cei baricadați înăuntru. În stânga și în dreapta ușilor, deasupra, sunt două steme din butaforie – în stânga stema Republicii, în dreapta, stema PCR. Cocoțat pe umerii altuia, un ins se agață cu toată puterea de stema PCR. E singura parte din clădire care mai are o rază de lumină pe ea… Lumea începe să vuiască surd. Era ca la meci. Insul rămâne o clipă agățat, apoi se prăbușește cu stema. Cealaltă stemă, a țării, rămâne neatinsă… Conjuntură și curaj sau curaj și conjunctură… cum doriți!

În calitatea dvs. de regizor, pornind de la cele văzute și trăite în acele clipe, care ar fi cel mai potrivit titlu pentru un film dedicat Revoluției din 1989?

Revoltați, pe „contrasensul” istoriei!

În încheiere, care este mesajul dumneavoastră pentru cititori?

Prefer să încheiem interviul cu enumerarea următoarelor noțiuni, grăitoare de la sine: libertate, responsabilitate, asumare. Fiecare cititor va ști ce să înțeleagă!

 

Interviu realizat de Elena DIACONU

„Caietele Revoluției”, nr. 4-5 (69-70)/2017

Autor: Elena Diaconu