Punct şi contrapunct istoric: decembrie 1989

Data: 1 noiembrie 2016

Prof. univ. dr. Alexandru Oşca (n. 30 septembrie 1951, Piscu-Sadovei, județul Dolj). În decursul  carieri științifice a publicat o serie de lucrări privind istoria contemporană a României, relațiile internaționale, istoria Revoluției Române din Decembrie 1989, Războiul Rece, istoria militară, etc. A obținut titlul de doctor în istorie, în anul 2002 (Universitatea din Craiova), cu lucrarea – România și Înțelegerea Balcanică. Convenții Militare –, sub atenta îndrumare a prof. Valeriu Florin Dobrinescu. În cadrul Universității Hyperion din București, a predat cursuri de având ca teme: România și alianța militară a secolului XX, Geopolitică în zona Mării Negre, Căderea regimurilor comuniste, Organizații internaționale, partide și doctrine în ideologia modernă. A ocupat funcția de director al Serviciului Istoric al Armatei și vicepreședinte a Comisiei de Istorie Militară. A coordonat, de asemenea, diferite proiecte de cercetare în cadrul IRRD.

 

Sfertul de veac ce s-a scurs de la Revoluția Română din Decembrie 1989 nu a fost suficient pentru a sedimenta în conștiința poporului român adevărul acelor zile. În continuare există două tabere: cei ce contestă și cei care apără revoluția! Cum comentați această situație?

O întrebare bună şi oricând actuală. N-aş zice că în conştiinţa poporului român momentul decembrie 1989 a rămas altfel decât ca moment al revoluţiei, al schimbării radicale de regim politic, de sistem social-economic şi de model cultural. Vedem cum, în ciuda controverselor pe tema revoluţiei, la 22 decembrie în fiecare an au loc manifestări omagiale, evocative sau comemorative dedicate revoluţiei peste tot în ţară. Eu, cel puţin, n-am auzit ca într-o comunitate locală, profesională, să fie „omagiată” lovitura de stat, de exemplu. Controversele se alimentează în medii mai degrabă interesate. Cunosc istorici străini (să-l numesc doar pe dl. Tamás!) contrariaţi de neputinţa de a ajunge la un consens al autorilor români (politologi, analişti, jurnalişti, chiar istorici) de lucrări dedicate perioadei sau fenomenului în cauză. Fiind oameni cu vizibilitate, de opinie, ideile lor – fundamentate sau nu – ajung la marele public, dar, curios, după ani de „eforturi” ansamblul societăţii „se încăpăţânează” să-şi fixeze ca reper revoluţia (şi nu lovitura de stat) când se referă la un moment anume din trecutul său. Altfel, controversa – care pe această problematică produce dezamăgire întru-o tabără sau alta – este, în general, productivă, cu condiţia să fie argumentată pe fapte reale, pe mărturii palpabile, pe documente şi, evident, pe dorinţa de a ne apropia de adevăr. Nu este vorba de a apăra revoluţia, realitatea ei este indubitabilă! Singura obligaţie – nu neapărat a istoricului, ci a tuturor românilor – este de a nu o denigra. Nicolae Iorga ne-a lăsat o frază celebră: „Un popor care nu-şi cunoaşte istoria este precum un copil care nu-şi cunoaşte părinţii”. Nu înseamnă că trebuie să ne cunoaştem părinţii (trecutul) pentru „bucuria” de a-i denigra. Personal, îi înţeleg pe confraţii în ale scrisului care supralicitează unele aspecte ale Revoluţiei din Decembrie 1989 sau exprimă dubii asupra altora, până la limita în care neagă cu bună ştiinţă orice realitate, doar pentru a rămâneîn „moda de succes” sau care se poartă, „dă bine”, este aplaudată. Adeseori, în graba formulării unui enunţ lipsit de argumente, se apelează la ipoteze fictive, neverificabile şi acceptate cu uşurinţă de către un public avid de mistere. Asemenea multor colegi, eu mă ţin departe de această tentaţie.

Ce întârzie ajungerea la un verdict final, veridic și incontestabil?

Fără îndoială, sunt foarte mulţi factori care fac dificilă o cercetare exhaustivă a revoluţiei în sine, a cauzelor şi consecinţelor acesteia, pentru devenirea noastră ca societate. Personal, trăiesc cu speranţa că nu voi fi contemporan cu un „verdict final” într-o problemă atât de controversată, pentru că – orice s-ar spune – revoluţia este un fenomen complex. Ştiu că a mai existat o asemenea ambiţie – chiar de la nivel înalt – când „o Comisie Prezidențială” a… emanat un „Raport final…”. Şi regimul comunist le-a cerut istoricilor judecăţi definitive pe un aspect sau altul al trecutului. Din câte ştiu, n-a ieşit aproape nimic. Revenind, interesul istoricilor care se dedică studiului revoluţiei este să identifice cât mai multe surse primare, autentice care să permită apropierea de adevăr. Specificul situaţiei creează dificultatea decelării şi evaluării surselor. Am întâlnit documente publicate în diverse conjuncturi, cu omisiuni sau adăugiri nemărturisite, care deformau, în zone esenţiale, o realitate, o configurau ca să răspundă unei concluzii fixate anterior. Documentaţia timpului a fost supusă unor factori de risc teribili, multe acte au intrat în grija arhiviştilor după ce au fost parţial distruse sau dislocate din loc în loc, păstrate neglijent. A fost o perioadă cumplită şi o soartă tristă pentru fondul arhivistic naţional. Mulţi arhivişti şi-au sacrificat sănătatea şi timpul lor pentru a salva documente, a le recupera şi a le reintegra în fondul de care aparţineau. Ani de zile a durat predarea documentelor – primite uneori sub focul armelor – către deţinătorul de drept. Alţi mulţi ani a durat prelucrarea lor arhivistică pentru a putea fi puse la dispoziţia cercetătorilor. Peste toate s-au suprapus decizii voluntariste, sau din raţiuni politice, care „au spart” şi fondurile vechi, constituite profesional.

Sunt doar câteva aprecieri de unde rezultă nevoia unui efort de durată, profesionist şi de bună credinţă dacă vrem să aflăm contextul în care un popor întreg s-a ridicat împotriva regimului comunist de dictatură.

În acest context, care este misiunea istoricului român?

Una foarte simplă şi, în acelaşi timp, dificilă. Îl citez adeseori pe A. J. P. Taylor, care a meditat asupra condiţiei de istoric: „oricum, nu intră în datoria istoricului să spună ce ar fi trebuit să se facă. Singura sa obligaţie este să descopere ce s-a făcut şi de ce”. Şi, mai departe: „adeseori – spune în alt loc Taylor – istoricilor nu le place ce s-a întâmplat sau doresc să se fi întâmplat altfel. Dar nu se poate face nimic în legătură cu asta. Ei trebuie să afirme adevărul aşa cum îl văd, fără a-şi pune problema dacă şochează sau confirmă prejudecăţile existente”.

În tot ce am scris – nu numai despre revoluţie – am rămas adeptul acestui crez.

Deși experiența comunismului a lăsat răni adânci în ființa națională, astăzi, la aproape 27 de ani de la înlăturarea lui Ceauşescu de la putere, există români care deplâng acea perioadă. Cum interpretați acest semnal al populației?

Este explicabil, oamenii au tendinţa să uite întâmplările urâte, greutăţile din viaţa lor şi să-şi amintească doar de cele plăcute. Această selecţie operează fără voia noastră, aşa încât, întrebat brusc despre o perioadă dificilă, ai tendinţa să dai un răspuns nostalgic. Imediat, însă, amintirile te năpădesc, astfel că încerci un răspuns critic, aproape de realitatea cenuşie a cozilor lungi la alimente, frigul insuportabil şi periculos din casă, din şcoli şi de la serviciu, sâmbetele şi duminicile lucrate ca să îndeplineşti planul etc.

Să nu ne temem: memoria socială este mai puternică decât percepţia asupra ei.

Cum caracterizați evoluția României în ultimii ani? Au reușit românii să depășească, cu adevărat, „moştenirea” trecutului?

Un răspuns care angajează doar în parte condiţia mea profesională. Ce să spun? Ţara se regăseşte într-un concert select (cam în spate, dar în fine…), cu greu, dar se modernizează, schimbările sunt vizibile peste tot. Sper ca poporul român să-şi descopere elitele adevărate. Văzând contextul regional actual, ca istoric, nu pot decât să repet după Nicolae Iorga: „Fereşte-te popor almeu, căci mari primejdii ţi se pregătesc”. Savantul avea în vedere conjunctura timpului său. Eu invoc avertismentul marelui învăţat cu gândul la ce se întâmplă acum. Prea este aproape focul pentru a-i ignora dogoarea şi nu ştiu dacă patru milioane de români plecaţi în pribegie (un popor sedentar, neobişnuit cu pribegia, dispus să-i ajute el pe cei în nevoie!) ar fi dispuşi să-şi lase tot avutul şi să se întoarcă acasă, la chemarea patriei. Ca român am convingerea şi speranţa că acest lucru se va întâmpla. Altfel, istoria – dacă tot o invocăm – ne învaţă să nu ne bazăm pe „scuturile” altora, foarte bine că le avem (deși ne expun, dar asta este!), nici pe „ajutorul tovărăşesc” pe care-l primeşti doar cât există interes. În România modernă, oamenii de stat – precum I. I. C. Brătianu, de exemplu – foloseau conceptul de „politică de balans”. Poate erau nişte pitici politici în comparaţie cu „somităţile” de astăzi, dar vedeţi, sub ei s-a format şi s-a păstrat în bună măsură România de astăzi.

În prezent, lucrurile în țară bat pasul pe loc. Care este punctul dvs. de vedere?

Totdeauna în istorie, societatea română şi-a conservat un specific al ei. Această însuşire i-a exasperat pe mulţi străini veniţi la noi – din interes, desigur. Nu suntem mai răi sau mai lipsiţi de calităţi decât prietenii noştri care – în urmă cu un deceniu – ne-au primit lângă ei, cu aerul că ne acceptă, deşi ne ştiau metehnele.

Am un punct de vedere în legătură cu revoluţia română şi receptarea ei în Occidentul democrat: aproape sigur, cercurile oficiale şi mediul public au fost surprinse de virtuţile unui popor, capabil de o energie de care nu-l credeau în stare („mămăliga nu explodează”).

Revoluţia ne-a oferit multe oportunităţi, prea multe. 15 ani a exersat şi suportat România experimente de tot felul până când ne-am lăsat convinşi că… „revoluţia n-a fost decât o lovitură de stat”, „înalta calificare a specialiştilor români este o legendă”, „cultura lor generală solidă n-are niciun suport”. Abia atunci am făcut obiectul aderării şi integrării, dar, aşa, ca să ni se facă o favoare. Am dat cândva în arhivele germane de la Freiburg peste un document din 1940. Documentul este despre noi, dar dezvăluie şi „calităţile de prieten sincer” al aliatului nostru de atunci. Iată cum ne caracteriza un rezident german la doar câteva zile după ce România semnase aderarea la Axă, iar Antonescu anunţa că mergem 100% – cu sinceritate şi bună credinţă – în siajul politicii Berlinului: „Naţiunea română – chiar şi astăzi – nu este mai mult decât o legendă a consemnărilor istorice…. Modul de viaţă al acestui popor a fost influenţat de apariţia sistemului industrial…, favorizând prin aceasta… ca la toţi primitivii, creşterea populaţiei… Noua Românie trăieşte de la început în sfera bunăvoinţei dătătoare de energii a Axei, chiar şi în probleme de politică internă. Într-o ţară în care ofiţerii şi funcţionarii şi intelectualii au drept obicei să trăiască din fraudă şi înşelăciune, se creează o enormă opoziţie omului care pretinde cinste şi loialitate… Noua Românie va avea nevoie… pentru câteva decenii de coloana vertebrală a trupelor germane… Mulţumită capacităţii extraordinare a poporului român de a îndura foamea, şi în viitor îi vor sta la dispoziţie Reich-ului excedentele agrare ale României, iar rezervele de petrol vor lua acelaşi drum cât izvoarele nu vor seca. Se pune întrebarea dacă Reich-ul trebuie să se mulţumească doar cu atât sau să se treacă la exploatarea completă a bogăţiei şi a forţei de muncă… Dacă se vrea a nu fi lăsată a se orienta după înclinaţiile ei, ci să se facă pe deplin utilă, atunci succesul nu poate fi obţinut prin metoda consilierii, ci prin cea a colonizării României… În acest fel s-ar crea posibilităţi de cooptare a Grupului Etnic German în misiuni care i-ar da conştiinţa de a avea o reală participare… teritoriul de dincoace de Carpaţi poate dobândi din nou aspectul unei regiuni germane… şi poate să orienteze în teren şi să îndeplinească misiuni în spaţiul de dincolo de Carpaţi… Aceste misiuni pot fi îndeplinite fără lezarea suveranităţii formale a României (de altfel, caracteristicile esenţiale ale suveranităţii lipsesc acestui stat)… Procedeul ar fi cel al unei pătrunderi paşnice…”.  

Vedeţi dumneavoastră, istoria are această capacitate de a trimite la trecut. Nu pentru a refuza virtuţile prezentului, ci pentru a ne pune în gardă în privinţa viitorului. Altfel, ideea că poporul român este cu un secol în urma Europei – fără îndoială, reală în multe privinţe – depinde cum o priveşti. La începutul secolului XIX eram în urmă cu patru secole, înseamnă că am recuperat? Oare stăm bine?  

Interviu realizat de Elena Diaconu
„Caietele Revoluției”, nr. 4 (65)/2016

Autor: Elena Diaconu