Privind spre povara trecutului

Data: 22 iulie 2016

Sorin Grecu s-a născut în data de 27 iunie 1959 în Câmpulung, județul Argeș. A absolvit Seminarul Teologic (promoția 1974-1979) și Facultatea de Teologie din București (promoția 1980-1984). În 1982, la un an după ce a fost hirotonisit, a intrat în vizorul Securității – din cauza profesiei și convingerilor anticomuniste –, din acel moment având să se confrunte cu o serie de întâmplări nefericite, ce au continuat până în 1989. În timpul revoluției române a fost urmărit de către autoritățile din Roșiorii de Vede și reținut în sediul primăriei. Nemulțumit de modul în care evoluează societatea postdecembristă, la începutul anilor ’90 cere azil politic în Marea Britanie. În prezent, preotul Sorin Grecu slujește la Biserica Sfântul Apostol Pavel și a Tuturor Sființilor Români (Romanian Orthodox Community St. Paul The Apostle and All The Romanian Saints), din Londra.

 

Cine sunteţi dumneavoastră domnule Sorin Grecu?

O întrebare simplă şi, totuşi, atât de complicată, căci ţinteşte direct la rădăcina cunoaşterii propriei individuaţii şi care, indirect, pune în lumină confuzia omului despre propriul sine şi problemele – trebuie doar să privim conflictele generate în ultimi ani în societăţile prezentului, decăderea, morala compromisului – pe care această stare o declanşează. Nu suntem şi cu siguranţă nu ar trebui să ne confundăm cu meseria noastră, gândul trufaş, rezultanta deznădejdii etc. Cu toţii suntem ceea ce în zilele noastre tindem să uităm: oameni! Şi nu trebuie să ne fie frică să reamintim acest adevăr amar, ori de câte ori avem ocazia! Suntem prizioneri ai uitării…

O să încerc să vă răspund fără a mă pierde printre cuvinte, cât mai laconic. Sunt un om în slujba lui Dumnezeu. Din anul 1981, când am fost hirotonisit preot, am slujit în mai multe lăcaşe sfinte – şase ani în comuna Peretu, cinci ani în Roşiorii de Vede şi de mai bine de 24 de ani în Londra –, şi am încercat să-mi trăiesc viaţa cu scopul de a-i ajuta pe cei cuprinşi de neajunsuri şi de nevoi, fie ele materiale sau sufleteşti. Am absolvit Seminarul Teologic din Bucureşti, promoţia 1974-1979, sub îndrumarea părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi, ulterior, Facultatea de Teologie din Bucureşti, promoţia 1980-1984, sub îndrumarea părintelui Constantin Galeriu. În prezent locuiesc în Marea Britanie, ţară care mi-a oferit azil politic, ca urmare a persecuţiei la care am fost supus în România, înainte şi după ’89. Aici, prin forţa împrejurărilor, am fost nevoit să lucrez şi în alte domenii. Drept urmare, am fost mecanic auto, tehnician în construcţii, chiar şi bodyguard. A fost necesar să obţin calificarea şi în alte domenii de activitate, căci n-am avut niciun ajutor în întreţinerea casei şi familiei.

În tot acest timp, de când aţi părăsit ţara, aţi urmărit evoluţia societăţii post-decembriste?

Urmăresc cu mult interes ceea ce se petrece în toată lumea, dar în mod special situaţia din România. Nu pot să spun că n-am observat o dezvoltare a societăţii române după ’89, dar cu regret afirm că viteza este prea lentă. Dacă se merge în ritmul acesta, s-ar putea să păţim ca în legenda meşterului Manole – ceea ce se zidea ziua, se surpa noaptea.

Grăitoare în acest sens ne stau ca mărturie greşelile ultimilor 26 de ani de libertate… prost înţeleasă: furturile şi ilegalităţile clasei politice, dezinformarea, starea precară a sectoarelor sănătăţii, învăţământului etc. România este o ţară furată!

Identific aproape tot timpul câte o ştire privind corupţia, delapidările, furturile… toţi care ajung după gratii se vaită de săntătate, darniciunul din ei nu este bolnav când fură, însă când îi prinde DNA-ul îi cuprinde brusc suferinţa.

România trăieşte consecinţele deciziilor unei clase politice dezinteresate de buna dezvoltare a societăţii! În ultimii 26 de ani s-au înregistrat foarte multe greşeli în acest sens! Sigur, există şi lucruri bune. Avem olimpici, tineri care se remarcă în afară, în diferite domenii etc., însă această ţară ar fi trebuit gospodărită mai bine după ’89.

Ce a reprezentat pentru dvs. experiența comunismului și care vă erau așteptările, în acele vremuri, privind viitorul României?

Trăiam cu toţii în frică. Îmi aduc aminte de emoţiile pe care le aveam, adolescent fiind, când ascultam pe furiş Europa Liberă, Vocea Americii şi realizam că realitatea e cu totul alta. Rememorez cu tristeţe presiunea pe care tatăl meu era nevoit să o îndure – tata a lucrat 37 de ani la fabrica de maşini ARO – şi ameninţările din partea şefului său, un director ce se numea Nagy, care vroia să-l facă membru de partid.

Nici mama nu a scăpat de teroarea comunistă. Mi-a povestit în repetate rânduri experienţa din 1945, când bunicii ei i-au fost confiscate toate proprietăţile şi au fost obligate să se mute în Câmpulung.

La rându-mi, m-am confruntat cu o mentalitate rigidă, mai ales prin prisma vocaţiei pe care mi-am ales-o. Să fii preot în timpul dictaturii ceauşiste şi să vrei să-i slujeşti drept Lui Dumnezeu nu era uşor în acele timpuri – niciodată n-a fost! Cu toate aceste, am încercat să fiu o voce pentru cei ce nu îndrăzneau. Şi în tot acest timp nu mi-am pierdut nădejdea că va veni o zi în care vom fi liberi, lipsiţi de frică… ziua în care ne vom putea exprima şi îi vom asculta pe cei din jur fără teamă!

La scurt timp de la hirotonisirea dvs. ați intrat în vizorul Securitații. Care a fost cauza?

Am fost și sunt un spirit liber! Convingerile, profesia mea, dorința de a-i ajuta pe ceilalți și de a duce o viață echilibrată din punct de vedere spiritual… deranja – cum de altfel deranjează și astăzi pe unii și interesele lor! Să nu uităm că în permanenţă – în rândul societăților – se nasc elite care doresc să condamne la neajunsuri, frică, foame şi întuneric, să exploateze într-un fel sau altul majoritatea oarbă!

Am fost persecutat de autorităţi şi de Securitatea din judeţul Teleorman. Între 1982- 1986 m-am aflat în conflict direct cu primarul din comuna Peretu, jud. Teleorman, Constantin Popa, care era împotriva ideii ca, în comuna pe care el o dirija, să existe o biserică ortodoxă. A urmat conflictul cu şeful Securităţii din Alexandria, Ion Olteanu – originar din comuna Plosca, Teleorman –, care dorea să mă reducă la tăcere şi să mă facă colaborator al Securităţii.

Problemele nu s-au oprit aici. În ziua de 6 mai 1986 am făcut o contestaţie – semnată împreună cu enoriaşii mei din Peretu – împotriva educaţiei materialist-ştiinţifice impuse în şcoli şi împotriva ideologiei comuniste. „Rebeliunea” mea nu avea cum să fie trecută cu vederea şi, drept urmare, în ziua de 1 decembrie 1986, cu „ajutorul” şefului Departamentului Cultelor din Alexandria, Ion Lepădatu, eu şi familia mea am fost evacuaţi din comuna Peretu. Deţin aproape toate documentele în original despre cele ce vă relatez! În tot acest timp am fost interogat, jignit, ameninţat de şefii de la Miliţie şi Securitate.

Pentru repararea bisericii din Peretu am fost amendat cu suma de 30.000 mii de lei, în anul 1982, iar în Roşiorii de Vede am fost amendat cu 3.000 lei, din trei în trei zile, în luna august a anului 1987 – amenzi cu motiv administrativ, în realitate, însă, se încerca intimidarea mea şi părăsirea jud. Teleorman, lucru pe care l-au cerut în timpul anchetelor, în repetate rânduri.

În perioada Sfântului Paşte, în anul 1989, eu şi familia mea am trecut prin grele încercări. Paştele a fost pe 30 aprilie, îmi amintesc cu claritate, şi în toată Săptămana Mare am ţinut predici tinerilor şi enoriaşilor, în biserică, cu caracter politic, cum m-au acuzat atunci. Erau predici împotriva dictaturii atee – aşa am numit-o –, iar acest gest avea să-i determine pe cei din Roşiori şi Alexandria să ia măsuri arbitrare împotriva mea. Sâmbătă, 29 aprilie 1989, toată parohia mea era anunţată că preotul Sorin Grecu este internat la Spitalul (de boli mintale) din comuna Poroschia. Mare le-a fost surpriza oamenilor să mă vadă la slujba de Înviere.

Lucrurile nu s-au ameliorat nici după revoluţie. Acţiunea mea din 2-6 martie 1990 a fost interpretată ca un manifest împotriva democraţiei. Presa locală şi cea din Bucureşti m-au acuzat,au interpretat negativ acţiunea mea, mai bine spus, protestul şi cerinţa ca statuile lui Lenin şi Petru Groza să fie demolate. În manifestul pus în circulaţie în zilele de 22 şi 23 februarie 1990, prin Bucureşti, am spus că nu mai vrem idoli ai răului.

Ce a semnificat pentru dvs. momentul decembrie 1989?

Când am auzit – ascultam împreună cu soţia mea Europa Liberă – că în Timişoara s-a declanşat revoluţia şi că se trage în oameni, mi-am dorit să iau trenul şi să mă alătur lor, însă soţia m-a rugat să mă gândesc la copila noastră, care pe data de 27 decembrie urma să împlinească 7 anişori – cealaltă fetiţă de patru ani se afla în grija părinţilor mei, la Câmpulung. Am renunţat la acest gând, dar nu puteam să rămân indiferent. Din acel moment am decis să trag clopotele Bisericii Sfântul Ilie şi Sfânta Cruce pentru a trezi conştiinţele oamenilor şi pentru a răspunde chemării timişorenilor de a da de veste în ţară despre suferinţele lor şi despre începutul revoluţiei. Am fost surprins să aflu că preotul Ilie Vişan – colegul meu, un supus fidel al Securităţii – a decis să fie îndepărtate toate lanţurile şi frânghiile de la cele opt biserici din Roşiori pentru ca niciun preot să nu facă zgomot din clopotul bisericilior. I-am reproşat că datoria lui este să-L slujească pe Dumnezeu şi că un preot nu trebuie să-şi trădeze enoriaşii, dar n-am avut cu cine să vorbesc. Începând din data de 20 decembrie şi până pe 22 decembrie 1989 am stat departe de casă. Eram căutat de miliţieni. În ziua de 22 decembrie am fost reţinut şi dus la Primărie, unde am fost încuiat într-o cameră de la etaj. Am reuşit să fug fără ca cineva să-şi dea seama. Mii de gânduri îmi invadau mintea în acele clipe!

După o oră am aflat că Ceauşescu a fugit şi că dictatura a căzut. M-am întors la sediul Primăriei şi până pe 24 decembrie am ţinut cuvântări oamenilor, le-am reamintit necazurile mele şi am încercat să discut cu ei şi să le spun că trebuie să fie vigilenţi, că există pericolul ca foştii colaboratori ai Securităţii să încerce să se infiltreze în noile structuri şi că trebuie să urmărească listele şi numele membrilor FSN.

Care este, din punctul dvs. de vedere, imaginea simbol a acelor zile?

Imaginea simbol a acelor zile pentru mine va rămâne semnul V format din degetele de la mâini. Acel semn cred că l-am făcut cu toţii atunci. Priviţi filmările din Televiziunea Română din decembrie 1989 şi veţi vedea că semnul victoriei a exprimat vizibil bucuria oamenilor care realizau că au scăpat de dictatura comunistă şi de Nicolae Ceauşescu.

Credeţi că România a depăşit sau nu lecţia comunismului?

Astăzi românii nu mai trăiesc în frică, închişi în propria ţară, privaţi de libertate, însă reziduurile ideologiei acelor vremuri se răsfrâng şi în prezent. Încă sunt lucruri de rezolvat. Ţara aceasta a fost prădată de profitori şi de oameni lacomi de putere!

Cum explicaţi fenomenul de nostalgie pentru epoca de aur pe care unii români îl resimt în prezent?

Nostalgia pentru epoca de aur o posedă doar cei ce s-au bucurat de avantaje, de funcţii, de indemnzaţiile de la partid, de fapt, toţi care au crezut în nemurirea comunismului şi care slujeau structurile statului. Nostalgie nu se va gasi la un om care a simţit pe pielea lui pericolul în care trăia sub dictatura ceauşistă. Nostalgia aparţine trădătorilor şi celor care au fost manipulaţi să creadă că erau timpuri mai bune până în 1989.

La începutul anului 1990 aţi făcut greva foamei, cerând ca statuile lui Lenin şi Petru Groza din capitală să fie demolate. Ce v-a împins să faceţi acest gest?

Părintele meu profesor şi diriginte, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care din ordinul lui Ceauşescu a stat în închisorile comuniste şi apoia fost exilat în SUA, la două luni de la declanșarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989 s-a întors în ţară. Ne-am reunit împreună cu alţi discipoli ai dânsului. Părintele Calciu depistase prezenţa simbolurilor comuniste – fapt ce i s-a părut inexplicabil după căderea dictaturii ceauşiste. Şi am decis să trec la fapte. Am cerut Primăriei să ia măsuri, însă, când am văzut că lucrurile stau pe loc, am decis să intru în greva foamei. Pe 2 martie 1990 am intrat în greva foamei, în faţa statuii lui Lenin, acţiune pe care am anunţat-o prin nişte manifeste, am scris şi pe statuie… Am primit o mulţime de scrisori de admonestare de la diferite persoane, care îmi ameninţau cu moartea familia şi copiii, pe care am fost nevoit să-i trimit de acasă.

Anul 1990 a fost unul plin de confuzii, un an al contrastelor. Românii nu ştiau cum să- şi trăiască liberatea pe care cu greu o câştigaseră, în timp ce profitorii fostelor structuri pândeau în linişte şi cu tact. Sesizam acest fapt ca mulţi alţii, şi am decis să protestez. Nu mi-am înăbuşit revolta în dictatură… dar în libertate! În această libertate, am simțit că trebuie să fim mai vehemenți în apărarea crezului noastru!

La doi ani de la protest aţi cerut azil politic în Marea Britanie. Ce v-a îndemnat să luaţi această decizie?

Simţeam că nu-mi găsesc locul în propria ţară. Libertatea şi siguranţa în care cu toţii am sperat în ’89 mi-au părut străine la scurt timp de la revoluţie. Trebuia să-mi salvez familia de la amenin- ţările de tot felul, inclusiv cu moartea, ameninţări venite în urma acţiunilor de protest de la statuile din Bucureşti şi în urma protestelor de la Universitate. Devenisem o persona non grata. Este greu de exprimat panica și presiunea pe care o resițeam, eu și familia mea, în acele clipe!

Am pornit la drum, iniţial fără a-mi implica familia. Trebuia, mai întâi, să am un răspuns sigur, un loc pentru ei! Am cerut azil politic în luna august la Ambasada Americană din Istambul, apoi am ajuns la graniţa cu Austria, dar tot fără izbândă. Răpus de oboseală, flămând şi fără bani, după o lună de încercări, m-am întors acasă, dar nu am renunţat. Am reuşit să ajung la Londra şi astfel, în mai 1992, am depus cererea de azil politic. Am fost „băgat în aceeaşi oală” cu cei care veneau pentru motive financiare, pentru un loc de muncă, pentru un ban pe care să-l trimită în ţară, familiei, sau pentru un trai mai bun. Am primit răspuns negativ. Am făcut recurs la Curtea Supremă. După patru ani și jumătate de când părăsisem ţara am ajuns în faţa Curţii Supreme, unde în urma a cinci ore de judecată am primit azil politic, iar numai după câteva săptămâni miam revăzut soţia şi fetele rămase – în tot acest timp – în ţară. Ele nu au avut voie să vină să mă vadă.

Regretați hotărârea?

Și da… și nu. Mi-am găsit rostul pe aceste meleaguri străine, însă inima şi simţirea mea se află la intersecţia a două ţări: România şi Anglia. Nu am cum să-mi înăbuş dorul de ţară!

Cum se desfășoară o zi obișnuită din viața dvs., în țara adoptivă?

De luni până vineri, de la 8 dimineaţa până la 16.30, lucrez în cadrul Primăriei din sectorul unde locuiesc împreună cu familia mea. Nevoia m-a împins să lucrez şi ca bodyguard. În tot acest timp am slujit ca preot pentru românii care m-au solicitat. Actualmente slujesc într-o biserică ortodoxă, proprietate a comunităţii elene, unde în fiecare duminică ne întâlnim cu Hristos la Sfânta Liturghie. Sunt fericit că pot să le ofer multor români ajutorul meu spiritual, momente de rugăciune în limba maternă, servicii religioase în tradiţia ortodoxă, dar şi românească, tradiţii pe care încercăm să le conservăm, indiferent pe cemeleaguri ne-a călăuzit Dumnezeu să ajungem şi să trăim. În restul timpului mă bucur să-mi am alături familia, nepoţeii, prietenii şi enoriaşii. Mai reuşesc să citesc şi câte o carte, ultimele volume pe care le-am răsfoit fiind Mărturisitorul de care vă temeţi, scrisă de un tânăr scriitor din Brăila, Sergiu Ciocârlan, şi Floarea din Asfalt – semnată de Alexandra Svet (Sasha Svet). Vi le recomand. În prima carte menţionată veţi găsi pagini întregi cu mărturisirile mele despre Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

În încheiere, care este mesajul dvs. pentru cititorii revistei „Caietele Revoluţiei”?

Luptaţi pentru visele şi libertatea dumnea-voastră şi dacă este posibil să fiți mai tari decât mine – care am fost nevoit să plec –, să nu cedați în fața provocărilor vieții și să nu vă părăsiți meleagurile natale. Sunt convins că toți cei care suntem plecați din țară avem nădejdea că Dumnezeu ne va îngădui să revenim, într-o bună zi, acasă.

Dumnezeu să vă ajute!

Fiți binecuvânți!

Interviu realizat de E. D.
„Caietele Revoluției”, nr. 3 (64)/2016

Autor: Elena Diaconu