Joncţiuni istorice

Data: 1 noiembrie 2016

Prof. univ. dr. Vladimir Pasti (n. 18 octombrie 1951), sociolog, doctor în științe politice, specializat în studierea evoluțiilor politice și sociale ale tranziției românești. Este autorul a numeroase articole – publicate în țară și străinătate – și lucrări, dintre care menționăm: Căderea în viitor (1995), Challenges of Transition (1997), România – stare de fapt (în colaborare cu M. Miroiu și C. Codiță, 1997), Societatea politică (2004), Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România (2004), Noul capitalism românesc (2006).

 

Sfârșitul anilor ’80 a marcat începutul unei lungi perioade de reconstrucție a statelor Europei comuniste. Deși cangrena trecutului lăsase urme adânci, conștiința generală a vremii era pregătită să părăsească preceptele existențiale ale vechii lumi și să confere istoriei personale dimensiunea, libertatea și autonomia necesară propriei ființări. Europa – cuprinsă de febra schimbării – își revendica istoria, în timp ce România rămânea izolată de aceste realități. Să fie acesta motivul pentru care, descătușarea poporului român din decembrie 1989 pare încă „ireală” pentru unii contemporani…

Care este percepția dumneavoastră asupra fenomenului revoluționar din decembrie 1989?

De regulă Revoluția Română din Decembrie 1989 este redusă doar la un șir de evenimente, deopotrivă spectaculoase și decisive, care au avut loc în a doua jumătate a lunii. Ca sociolog însă, revoluția îmi apare doar ca un moment – este adevărat, major și extrem de bogat în consecințe – al unui relativ îndelungat proces evolutiv. El a început pe la sfârșitul anilor ’60, s-a conturat și s-a stabilizat pe parcursul anilor ’70 și a declanșat o confruntare latentă între societate și stat, începând cu anii ’80. Pe la jumătatea anilor ’80 confruntarea latentă dintre societate și puterea politică și de stat a devenit manifestă și s-a acutizat rapid.

Evoluția contextului internațional a accelerat acest proces și, către sfârșitul deceniului al IX-lea era clar, nu numai pentru specialiști, dar pentru toată societatea, inclusiv pentru membrii partidului comunist, că doar inerția socială și instituțiile de forță ale statului (administrația de stat, instituțiile justiției, miliția și armata) mai susțineau guvernarea și ordinea socială, formală a societății. Societatea pentru care regimul politic comunist fusese funcțional ca dictatură de dezvoltare – societatea socialistă – evoluase atât de mult și atât de diferit de cum își închipuiseră că o modelează conducătorii comuniști, încât regimul politic comunist devenise disfuncțional. El se mai menținea doar din inerție administrativă și pentru că instituțiile de forță ale statului – justiția, miliția și jandarmeria, armata – încă nu fuseseră puse în fața unui conflict deschis între societate și stat.

În opinia mea, după 1985 regimul comunist din România mai supraviețuia doar pentru că nici mediul internațional, nici societatea românească nu-l contestaseră cu fermitate. Când acest lucru s-a întâmplat, în decembrie 1989, s-a prăbușit practic fără să opună o rezistență semnificativă. Același lucru s-a întâmplat în toate țările foste socialiste din Europa de Est, inclusiv în URSS.

Au fost românii pregătiți, la începutul anilor ’90, să asimileze „lecția” libertății. Dar pe cea a capitalismului?

Este adevărat că, la scurt timp după victoria revoluției, a apărut și s-a dezvoltat rapid în România o mitologie a „învățării” de către români a democrației liberale și a așa-numitei „economii de piață” (în realitate un eufemism pentru economia capitalistă neo-liberală). Are tot atâta bază reală cât au mitologiile despre extratereștii sau despre sfârșitul iminent al lumii. Dar a fost mană cerească pentru o lungă serie de „profesori”, politicieni salvatori, profeți și pseudo „oameni de știință”, care au obținut numeroase privilegii și avantaje personale, autoinstalându-se ca autorități în domeniu.

În realitate, nici libertatea, nici capitalismul nu se învață. Orice societate își construiește libertățile sale – cele care corespund ordinii sale sociale și culturii sale. Iar unele societăți își construiesc infrastructura economică și ordinea socială specific, care are caracteristicile etichetate de economiști ca fiind „capitaliste”. Iar cele două – libertatea și capitalismul – nu pot fi tratate la pachet. Sunt realități sociale foarte distincte.

Libertatea (individului) este un sistem reflexiv de drepturi și obligații ale oricărui membru al societății în relația sa cu ceilalți membri ai acesteia și în relația sa cu statul. Astfel de sisteme există în orice societate. Au existat libertăți, așa cum au existat și obligații și în România socialistă condusă de partidul și statul comunist. Cu capitalismul este mai complicat, pentru că el nu este o condiție indispensabilă a existenței unei societăți, cum este libertatea. În timpul și în spațiul omenirii, societățile capitaliste au fost până de curând o minoritate. Societățile capitaliste dezvoltate – societățile capitalismului modern – vor rămâne și în continuare, multă vreme, o minoritate. Este adevărat, puternică și privilegiată, dar o minoritate. Un soi de „club” cu puțini membri (OECD are 35 de state membre din 195 de state independente + 65 de teritorii dependente și regiuni disputate încă).

Pentru România – ca și pentru celelalte țări foste socialiste – nu s-a pus problema să învețe vreo libertate sau să învețe capitalismul, ci a integrării în lumea occidentală. Asta însemna, în primul rând, introducerea acelui sistem de libertăți (drepturi și obligații individuale) pe care și-l construiseră în timp de peste două secole societățile din vestul Europei și care este regimul politic democratic modern. În al doilea rând, însemna construirea infrastructurii sociale, economice, logistice și culturale a economiei capitaliste dezvoltate. Cum regimul politic democratic nu este decât un set de reguli, prima problemă s-a rezolvat rapid prin adoptarea Constituției din 1991 și prin crearea unor instituții. Și instituțiile infrastructurii capitaliste au fost construite relativ ușor, prin simpla copiere a celor occidentale. Dar funcționarea lor cu rezultate similare ca în țările de origine, într-o realitate care nu seamănă cu cea în care au fost create este, evident, o așteptare nerealistă.

Capitalismul dezvoltat s-a construit în timp istoric îndelungat și în condiții favorabile. România nu a avut, însă, nici timpul și nici condițiile favorabile unei astfel de construcții. Nu este vorba de nicio lecție pe care să nu o fi învățat. Nu am avut la dispoziție nici timpul și nici condițiile de care au beneficiat țări precum Finlanda, Spania și Portugalia în Europa, sau Coreea de Sud, HongKong sau Singapore – în Asia.

Revenind la mitologia „lecțiilor” de democrație și capitalism, vreau să reamintesc că în perioada dintre secolele XVII-XX, în țările Europei s-a dezvoltat o ideologie care justifica formarea marilor imperii coloniale prin „educarea sălbaticilor” din Africa, Asia, America Latină și Oceania pentru a-i transforma în oameni „civilizați” și în societăți „civilizate”. Colonialismul era prezentat ca o uriașă misiune umanitară, în cadrul căreia administrațiile, armatele coloniale și companiile occidentale erau echipe la fel de uriașe de învățători și educatori. Reluarea acelei ideologii pentru Europa de Est la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea este tot atât de ușor de explicat pe cât este de greu de acceptat.

Care au fost speranțele și idealurile dvs., după căderea regimului Ceaușescu, privind viitorul țării?

Vă mulțumesc pentru această întrebare pentru că îmi permite ca, în sfârșit, să povestesc o întâmplare din perioada revoluției din decembrie 1989, care m-a marcat atât de mult încât îmi este la fel de vie în memorie și acum, după aproape 27 de ani. În noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989 eram în tren în drum spre Brașov, pentru a sărbători primul Crăciun legal din viața mea. În tot vagonul eram doar doi oameni – eu și un muncitor de pe una din platformele industrialedin Brașov, care pe atunci era încă unul dintre marile centre industriale ale țării. Am intrat imediat în vorbă de parcă am fi fost prieteni vechi, amândoi încântați până la entuziasm de victoria revoluției și de șansa unui nou început pentru România. Și mi-a spus: „Îți dai seama că acum, când muncesc pentru mine, când mă întorc la muncă rup mașina aia?” („a rupe” are aici sensul că intenționează să muncească din toate puterile sale). Nici nu-mi închipuiam altceva. Și cred că majoritatea oamenilor din România nu-și închipuiau nici ei altceva. Cred că, în acele prime zile după prăbușirea regimului politic comunist, majoritatea oamenilor din România gândeau și simțeau la fel. Ne credeam cu toții eliberați de prostia, incompetența, impostura, ignoranța, intrigăria și indiferența față de orice altceva decât avantajele personale ale unei conduceri orientate exclusiv spre acapararea și menținerea unei poziții cât mai privilegiate. Și atribuiam automat noii conduceri a României, oricare ar fi fost aceea, toate calitățile pozitive inverse calităților negative atribuite vechii conduceri.

Aproape nimeni nu și-a închipuit atunci, nici chiar noua guvernare proaspăt instalată ca prima guvernare postcomunistă a României, că în mai puțin de lună de zile va începe o acerbă luptă pentru putere, privilegii și avantaje, care va consuma toată energia și resursele societății vreme de peste un deceniu – în care s-au angrenat nu doar politicienii mai vechi sau mai noi, nou construita societate civilă și vechile și noile elite, ci întreaga societate.

Repet, ceea ce așteptam și eu și aștepta și majoritatea populației imediat după victoria revoluției era un uriaș proces de reconstrucție și dezvoltare întemeiat pe muncă. Multă, eficientă, inteligent condusă și în folosul populației.

Drepturile omului și libertățile individuale, regimul politic democratic și pluralist, integrarea în comunitatea europeană și euroatlantică, trecerea la economia de piață, toate acestea erau considerate nu obiective în sine, ci doar condiții necesare pentru o muncă intensă, eficientă, și în favoarea celor care o depun. Obiectivul principal a fost – și a rămas – calitatea ridicată a vieții, specifică societăților dezvoltate din Europa Occidentală. Acest obiectiv nu a fost atins în postcomunism. Mai rău, el a fost abandonat. Acum nici măcar nu mai vorbim despre el. Ne mirăm doar că avem creștere economică fără dezvoltare.

Privind retrospectiv, puteți afirma că aceste deziderate s-au realizat în totalitate?

Cred că nimeni nu-și închipuie asta. Nici eu și, dacă ne orientăm după rezultatele cercetărilor sociale, marea majoritate a populației este nemulțumită de societatea în care trăim. Încă și mai grav, cred eu, este că această nemulțumire e însoțită și de neîncrederea într-un viitor mai bun într-o perioadă de timp previzibilă.

Cum comentați evoluția noii construcții social-politice în România postcomunistă?

Ca pe un lung șir de eșecuri ale tranziției. Cu atât mai greu de acceptat cu cât în momentul prăbușirii regimului politic comunist România dispunea de o bună bază pentru a declanșa dezvoltarea. Aveam o economie la nivelul mediu al Europei de Est, cu unele începuturi în domenii high-tech unice între fostele țări socialiste. O mare parte a forței de muncă era bine calificată și puternic motivată. Aveam și elite manageriale bine pregătite, mai ales în domeniul producției și administrației. Aveam, desigur, și o mulțime de minusuri, dar istoria unora dintre țările foste socialiste (Polonia, Cehia, Slovenia, Slovacia) dovedește că puteau fi depășite. Și aveam, desigur, și mai probleme de relaționare internațională, care nu au putut fi depășite nici astăzi.

Nu știu dacă toate aceste probleme puteau fi rezolvate sau nu și este absurd să ne întrebăm „ce ar fi fost dacă…?”. Întreaga tranziție a fost un amestec de incertitudini, confuzii, șovăieli, proiecte adoptate și apoi abandonate și resemnare în fața evenimentelor și a realităților neașteptate. Și din partea noastră, și din partea partenerilor noști. Cu rezultatul că mai mult am distrus și desființat decât am construit și am creat.

România este în această privință, chiar, un caz extrem. Am desființat industria pe care o aveam în loc să o facem profitabilă prin restructurare şi retehnologizare selectivă. Am desființat circa patru milioane de locuri de muncă, am transformat inginerii și muncitorii cu înaltă calificare în chelneri, șoferi de taxi, chioșcari și pensionari, iar acum ne văicărim că ne pleacă și restul de forță de muncă pe care o mai avem calificată în alte țări, în căutare de locuri de muncă. Am distrus infrastructura agriculturii – de la irigații la sistemele de colectare – am înlocuit tractoarele cu caii și camioanele cu căruțele, iar acum ne mirăm că am devenit importatori de hrană. Am reorientat investițiile către consum și acum nu mai avem transporturi și logistică industrială. Am desființat învățământul profesional și am transformat univesitățile în chioșcuri de vândut diplome, iar acum ne plângem că nu mai avem specialiști. De 27 de ani consumăm mai mult decât producem, dar deplângem dependența de piețele financiare internaționale.

Am ilustrat la modul ideal, din păcate, adevărul înțelepciunii populare care avertiza împotriva aruncării copilului împreună cu apa murdară din copaie. Mă refer aici și la acea parte a „moștenirii comuniste” care merita păstrată și optimizată, dar mai ales la potențialul de muncă, inteligență, capacitate creativă și resurse naturale pe care le-am irosit vreme de aproape trei decenii. Rezultatul este că acum nu doar că nu suntem o societate în curs de apropiere ca nivel de dezvoltare de Europa Occidentală (UE-15), dar nu suntem nici măcar o societate în curs de dezvoltare. Mai mult, nu se întrevede nici perspectiva declanșării unui proces de dezvoltare pe termen mediu, coerent și inteligent condus. În această privință cred că propria mea evaluare este foarte apropiată de evaluarea pe care cei mai mulți specialiști, dar și cea mai mare parte a societății o fac asupra întregii perioade de după 1990.

Ceea ce nu împărtășesc, însă, din ideologia quasi-generală este convingerea că lungul șir de căutări a unor țapi ispășitori pentru situația nemulțumitoare în care ne găsim a folosit și mai folosește încă la ceva. În general, toate eforturile și resursele irosite pentru a identifica, pedepsi, elimina sau marginaliza „vinovați” – indivizi anume, dar mai ales grupuri sociale – acuzate de toate neîmplinirile, necazurile și dificultățile noastre, ale tuturor, este o prostie. Și ca orice prostie este și păguboasă.

De departe, cea mai mare pagubă constă în faptul că societatea s-a divizat într-un șir din ce în ce mai mare de grupuri din ce în ce mai mici care se războiesc fiecare cu toate celelalte, convinse fiind de vinovăția celorlalți pentru nemulțumirile pe care le trăiesc. Efectul este devastator asupra societății, asupra statului și asupra fiecărui om în parte, căci întreaga „țesătură socială” – ansamblul de relații care permit cooperarea tuturor membrilor societății, transformându-i într-o comunitate – se destramă și este extrem de dificil de reconstruit. Același lucru se întâmplă și cu sistemul național de valori, tot mai puțin clar și mai puțin acceptat, care tinde să fie înlocuit de un mare număr de sisteme de valori alternative și în competiție. O astfel de societate are tot mai puține elemente care să-i mențină coeziunea și să asigure cooperarea între diversele sale comunități.

Un efect colateral este că societatea românească își decimează continuu elitele. Nu mă refer aici la liderii politici. Mă refer la elitele profesionale și de specialiști din toate domeniile, la elitele manageriale, la cele de capital și la cele intelectuale deopotrivă. La cele vechi, moștenite din comunism, dar și la cele noi, produse ale tranziției și ale perioadei posttranziție (după 2005). Schimbarea elitelor este normală în societățile în dezvoltare, dar în timp, după ce capacitatea managerială și unificatoare a acestora a fost utilizată și epuizată. În România postcomunistă elitele au fost create și promovate prin metode care țin de marketing și au fost eliminate după criterii care seamănă mai mult cu cele ale modei. Or, fără elite sau cu elite instabile, incerte și cu legitimitate îndoielnică orice societate funcționează prost.

În aceste condiții a devenit extrem de dificil, acum, ca societatea românească să mai poată construi un proiect național. Și mai dificil va fi să reunească societatea în realizarea lui. Ceeace pune sub semnul întrebării viitorul ei. Iată o situație care începe să semene prea mult cu cea din ultimul deceniu de comunism, pentru ca ea să nu ne convingă pe noi toți că ar fi mai util să ne gândim bine la ce vom face în perioada următoare.

Care sunt, din punctul dvs. de vedere, minusurile și plusurile actualei societăți?

Despre minusuri cred că am vorbit deja prea mult, și eu și alții. Iar imaginea generală se îndepărtează prea mult de adevăr. Este adevărat că România de astăzi ne nemulțumește, dar chiar această nemulțumire poate fi un „plus”, un avantaj. Din astfel de nemulțumiri generalizate se pot naște la fel de bine și cam cu aceeași probabilitate și dezastre și noi construcții. Depinde doar de noi ce vom face și ce vom fi.

Nu există societăți în întregime bune și nici societăți în întregime rele. Fiecare societate care supraviețuiește suficient de mult pentru a se stabiliza are și plusuri, nu numai minusuri. Le are și societatea actuală.

Cele mai importante dintre acestea sunt cele două mari realizări ale tranziției (1990-2005) – democrația politică internă și integrarea internațională în zona de dezvoltare și de securitate vest-europeană. Sigur, în ambele domenii avem probleme. Democrația nu este chiar așa cum ne-am dori-o, de integrat ne-am integrat doar în periferia UE și NATO, iar ele trec în prezent prin dificultăți care par să anunțe restructurări. Dar nu trebuie să le subestimăm. România nu a mai aparținut celei mai dezvoltate regiuni a lumii de pe vremea când era provincie în Imperiul Roman. Iar democrația internă, cu toate oscilațiile ei, este cea care, până la urmă, împiedică societatea să se prăbușească în conflicte sociale atât de intense încât să devină „fierbinți”.

Apoi, să nu uităm că, deși nu am ajuns o societate în curs de dezvoltare, am reușit, totuși, să construim un capitalism care a dat dovadă că este capabil să asigure creșterea economică. Depinde doar de noi cum utilizăm rezultatele acestei creșteri – pentru dezvoltare sau nu. Nu am reușit să construim până acum o elită managerială a capitalului și de guvernanță națională stabilă. Le-am distrus de două ori în timpul tranziției, iar acum le distrugem pentru a treia oară. Dar, sunt încăpățânate și au renăscut de fiecare dată cam la fel de ambițioase și, pare-se, din ce în ce mai eficiente. Am pierdut și populație și forță de muncă în alte țări, dar legăturile emigranților cu societatea românească nu s-au rupt definitiv, ca în cazul marilor emigrații europene din secolul al XIX-lea, și recuperarea unei mari părți a lor este posibilă dacă în viitorul apropiat vor avea șanse și oportunități în țară etc.

Totul depinde de perspectiva de viitor. Chiar și natalitatea, acum în scădere dramatică, firească societăților cu un viitor neclar sau fără niciunul, va crește în cazul în care societatea românească intră pe un drum clar de dezvoltare. Nu avem mai multe motive să fim pesimiști, decât avem motive să fim optimiști. Este situația firească a oricărei societăți al cărei viitor depinde de ea însăși. Tot ce ne mai trebuie este să conștientizăm bine această realitate, mai puțin obișnuită pentru noi.

Aceste două chipuri recente ale istoriei naționale: comunismul și democrația se „privesc” astăzi față în față, în încercarea de a recupera sensul exact al evenimentelor?

Nu. Doar pentru un mic grup de oameni care a început confruntarea cu comunismul după prăbușirea acestuia, comunismul și comuniștii mai sunt un termen de reper, iar combaterea lor o „misiune”. Chiar dacă nu privește spre viitor, societatea românească nu privește nici spre trecut, pe care îl consideră pe bună dreptate depășit de mult. Există oameni care își amintesc că unele realități ale societății socialiste erau mai convenabile decât în prezent. Este o simplă constatare, care nu are semnificație socială și nici consecințe. Dar nu avem de-a face cu o nostalgie după comunism la nivel social și nici cu persistențe ale unor mentalități comuniste sau „neocomuniste”. Sunt simple etichete pe care una din multele ideologii ce concurează pentru dominație din România de astăzi le pune asupra celor pe care îi consideră adversarii lor ideologici.

Sensul exact al evenimentelor este mai cunoscut în forma „adevărului despre…” orice evoluție postcomunistă. De la cele politice – începând cu revoluția și continuând cu guvernările naționale și influențele internaționale – la cele economico-sociale, de tipul privatizării, corupției, polarizării sociale, migrației etc. și terminând cu cele culturale și ideologice. Adică, cu privire la orice realitate actuală semnificativă. Acest sens exact, acest „adevăr” este o construcție socială prezentă care răspunde unor nevoi sociale ale actualității și are slabe legături cu realitățile istorice. El nu este construit prin raportarea la fosta societate socialistă, ci prin raportarea prezentului la reprezentări despre societăți ideale sau idealizate. Este o construcție socială normală, ea însăși obiect de cercetare a științelor sociale și cu o dinamică foarte rapidă.

Identificați, în rândul populației, nevoia de fixare a timpului individual într-un cadru istoric exact, autentic, în concordanță cu trecutul sau, mai degrabă, o pornire egoistă spre un prezent strict personal?

Nu. Într-un cadru istoric, da, dar nu exact, ci modificat, idealizat, schematizat pentru a permite legitimarea unor convingeri referitoare la prezent. O abordare normală pe care o putem considera la fel de veche ca istoria omenirii, căci o găsim la Urukagina în Sumerul antic, acum vreo 4500 de ani, la Hesiod, acum vreo 2700 de ani și de-a lungul întregii istorii, până la Fukuyama și Huntington, în zilele noastre. Iar fiecare dintre acești purtători de cuvânt exprimau convingerile și valorilor unor componente importante ale societăților în care trăiau.

Iar inserarea individului într-o comunitate (societate), cu istoria ei cu tot, nu se opune pornirii egoiste spre un prezent strict personal. Ideologic putem acuza capitaliștii care își însușesc profiturile în dauna societății, sau putem prețui întreprinzătorii care în goana lor egoistă după profit duc societatea înainte. Putem acuza politicienii pentru că urmăresc privilegii și avantaje personale sau îi putem prețui pentru că slujesc statul și națiunea sau comunitatea. Putem acuza forța de muncă așteaptă să primească totul de la stat, ori o putem deplânge că este săracă și exploatată, sau putem acuza emigranții că ne-au părăsit ducându-se acolo unde le este mai bine, sau să-i prețuim că trimit bani în țară.

În societatea reală, populația folosește ambele termene de referință fără să le opună, pentru a-și construi o identitate prezentă complexă ce le îmbină pe amândouă.

Analizând ceea ce s-a produs în acești peste 26 de ani de libertate – fragilitatea democrației, inerțiile și vulnerabilitățile societății postcomuniste – suntem îndreptățiți, încă, să aruncăm vina asupra condițiilor istorice nefavorabile sau identificați alte surse ale derivei de identitate de care suferă, în prezent, societatea românească?

Condițiile istorice nu ne-au fost la fel de favorabile ca în cazul altor țări foste socialiste – de exemplu „grupul de la Vișegrad și Țările Baltice”, dar important a fost că noi toți atât am putut să facem. Nu am făcut deloc puțin, dar nici destul pentru a ajunge acolo unde am fi vrut să ajungem. Dar această situație o găsim în orice societate care are potențial de dezvoltare și îl valorifică. Altfel spus, în această privință suntem o societate aflată într-o situație obișnuită, în care aceasta este nemulțumită de prezent și are posibilitatea să se preocupe de viitor.

Există două situații mult mai rele și pe care ar fi bine să le evităm. Primul caz este cel al societăților statice, care fie sunt mulțumite de înapoierea lor, fie sunt resemnate să rămână continuu la fel. Există o țară care își măsoară producția națională în nivelul de fericire declarat de membrii săi și este foarte mulțumită de ea însăși, în ciuda faptului că este una dintre cele mai sărace și mai înapoiate țări din lume. Și societatea românească a trecut prin perioade de resemnare de-a lungul istoriei sale. Iar uneori și-a justificat nu doar înapoierea și sărăcia, ci și lipsa de acțiune sau eficiență pentru eliminarea acesteia atât prin istoria sa de până atunci, cu „moștenirile” ei negative, cât și prin conjuncturi nefavorabile. Dar explicarea neîmplinirilor prezentului prin moștenirea istorică nefastă lăsată de comunismul românesc, sau prin conspirații externe împotriva României este lipsită de credibilitate la nivel social.

Mi se pare mai mare riscul care vine dinspre cealaltă variantă „rea”, cea a căutării continue de grupuri sociale „vinovate” de problemele prezentului însoțite de tentative de marginalizare a acestora. Au fost acuzați, pe rând sau simultan, securiștii și informatorii care au susținut fostul regim, neo-comuniștii care s-au opus trecerii rapide la capitalism, funcționarii administrației care amplifică birocrația, bătrânii care au mentalități comuniste, săracii care fură, cerșesc și nu vor să muncească, romii care ne strică imagineainternațională, maghiarii care conspiră împotriva țării, muncitorii care vor salarii mai mari, noii capitaliști români care corup și exploatează, intelectualii și jurnaliștii care propovăduiesc ceea ce sunt plătiți să propovăduiască, străinii care spoliază avuția națională etc. Nu cred că a rămas vreun grup social sau ocupațional care să nu fi fost cuprins în această „vânătoare de vrăjitoare”.

Nu este vorba despre un specific românesc. Este un fenomen care în ultimele decenii s-a răspândit din ce în ce mai mult într-un număr mare de societăți: mai întâi în cele mai sărace, iar acum începe să le afecteze și pe cele dezvoltate. Și, așa cum am mai spus, este distructiv și periculos.

Cum întrevedeți viitorul României, în actualul context internațional?

Incert, așa cum incert este și viitorul regiunii nord-atlantice de care acum aparținem. Iar viitorul nostru depinde, pe de o parte, de viitorul acestei regiuni, iar pe de altă parte, de noi înșine. Nu este cea mai bună dintre toate situațiile posibile, pentru că nu avem garanții de la alții că o vom duce bine, dar este cea mai bună situație pe care am avut-o în ultimele secole pentru că, pentru prima dată, viitorul nostru depinde în mare măsură de noi.

Interviu realizat de E. D.
„Caietele Revoluției”, nr. 4 (65)/2016

Autor: Elena Diaconu