Duplicitarii. Din istoria serviciilor de informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România 1965 -1989

Data: 8 iulie 2015

Cristian Troncotă

Duplicitarii

Din istoria serviciilor de informaţii şi

Securitate ale regimului comunist

din România 1965 -1989

Ediţia a II-a revizuită şi adăugită

Editura ELION, 2014

SECURITATEA

LUI NICOLAE CEAUŞESCU

ÎN DECEMBRIE 1989

Cele şapte zile ale Revoluţiei au permis, pentru ultima oară, Securităţii să-şi etaleze “loialitatea” deplină faţă de Regim: vânătoare de oameni, schingiuiri, asasinate în spitale, arderea celor 44 de cadavre şi împrăştierea cenuşii lor la o groapă de canal (unde a mai văzut Europa de lângă noi asemenea grozăvii?) Avea să susţină mai târziu că ea, Securitatea, trădându-l pe Ceauşescu, a făcut Revoluţia, că ei îi datorează poporul libertatea de mai târziu, că ea a fost, de fapt, unealta Marilor Puteri după Malta! Deşi sunt fapte, declaraţii, dovezi că Securitatea, formată din „activişti pcr cu sarcini speciale, inclusiv protejarea prin orice mijloace a comandantului suprem Nicolae Ceauşescu şi a familiei acestuia”, a servit dictatura până în 22 decembrie şi mai târziu… Altfel cum explică apologeţii Securităţii faptul că aceasta infiltrase Balconul Operei cu informatori ori că se pregătea să-i aresteze pe fruntaşii Frontului Democratic Român, în noaptea de 21? (La ce bun, odată ce Revoluţia era chiar opera ei! Se spiona pe sine?). Mai plină de bun simţ este observaţia academicianului Camil Mureşanu: “Nicio populaţie nu se pune în mişcare, înfruntând gloanţe şi care blindate, numai că a auzit în stradă nişte îndemnuri la insurecţie din partea unor instigatori, fie ei şi aureolaţi de calitatea de misterioşi turişti străini” (Memoria 1989, Nr.1- 2007). Uzurparea de merit, sperjurul, intoxicarea populaţiei pe care aproape a convins-o că nu ea a făcut cu putinţă victoria Revoluţiei, tragerea savantă de timp, pentru ca oamenii să fie “ajutaţi” să uite când n-au fost manipulaţi să abjure, coruperea puţinelor caractere din intelighenţia flască şimercantilă de la Bucureşti care, în loc să o înfrunte ori să o denunţe, îmbrăcând onorată livreaua de valet al puterii, a devenit complicea tuturor derapărilor ei.

Nicolae Ceauşescu a îngropat comunismul

european

şi comunismul l-a îngropat pe el!

A scrie istoria înseamnă a-i afla adevărul!

Încă o încercare de a îngropa Revoluţia Română

sub molozul loviturii de stat!

Revoluţia Română nu a existat pentru cei

care n-au meritat-o!

Saddam Hussein își ocupă locul cuvenit alături de Hitler, Staln, Lenin, Ceaușescu, în panteonul dictatorilor violenți care au dat greș.”

(Donald Rumsfeld)

Această carte nu este istoria unui serviciu secret, ci o pledoarie piezişă în Procesul, neînceput vreodată, privind atrocităţile pe care acesta le-a produs de-a lungul a 41 de ani de la întemeierea lui, după modelul marelui KGB! Cartea Duplicitarii îşi găseşte în însuşi titlul său sensul şi justificarea: sindromul neîntrerupt al Duplicităţii celor ce au fost cândva în serviciul ei! Căci Duplicitatea este personajul principal, ascuns în aerul ceţos ce nu s-a retras încă de pe obrazul naţiunii române la un sfert de secol de la Revoluţia sa! Asta e! Securitatea nu a supravieţuit Revoluţiei, dar securismul resentimentar, da! Securismul, cu al său atentat calculat la memoria colectivă a generaţiei post-decembriste, ca un Meşter Manole insidios care, îşi rezugrăveşte trecutul pe zidul pe care, oricâte straturi de mistificări ar depune acesta, adevărul ar ieşi din nou la iveală!

Altfel, simple însemnări pe marginea unei pledoarii şi rechizitoriu, totodată, care ar fi trebuit să apară mai degrabă în anul 1990. Dar anul 1990 n-a fost propice publicării lui, atunci când Cazierul Regimului şi al vârfului lui de lance, Securitatea, încă nu erau uitate! Textul cărţii traversează Revoluţia cu aerul că aceasta n-a existat! Au existat, în schimb, pentru autor Revolta populară şi Lovitura de Stat, dirijate de către puterile malefice ale Străinătăţii împotriva Dictatorului patriot! Pe neaşteptate, şi chiar din întâmplare, cele două forţe se aliază ca să-l dea jos pe Ceauşescu! Și, până la urmă, chiar l-au dat jos, în pofida apărării eroice a bravei sale Securităţi! Mai lipsea serviciul de securitate chinez pentru ca uneltirea euro-atlantică împotriva lui Ceauşescu să devină de-a dreptul mondială! Asta da, personalitate!

Dar pentru început, să lăsăm cartea să vorbească:

(Pag.11)

De exemplu, am o mare admiraţie faţă de directorul acestui institut, dl. Claudiu Iordache, acel intelectual timişorean care a avut curajul să iasă cu pieptul gol în faţa cordonului de militari al forţelor de ordine, dar am în acelaşi timp mari rezerve în a-i aprecia corectitudinea şi echidistanţa cu care analizează evenimentele la care a luat parte, întrucât discursul său «antisecurist» îi trădează lipsa de obiectivitate. Un singur exemplu este elocvent. Dl. Claudiu Iordache a văzut peste tot în Timişoara numai «securişti» setoşi de sânge şi care abia aşteptau să se întunece pentru a deschide foc din toate poziţiile. În realitate, toate documentele despre evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989, dar şi din alte oraşe ale ţării, demonstrează foarte clar şi fără echivoc faptul că instituţia Securităţii nu s-a implicat în reprimarea demonstranţilor anticeauşişti. Acţiunile informative pe care le-au desfăşurat structurile operative ale Securităţii până la data de 22 decembrie 1989 (fuga Ceauşeştilor) au avut ca obiectiv descoperirea şi contracararea acţiunilor de provocare ale acelor străini, în marea lor majoritate sovietici, dar şi unguri, iugoslavi, etc. veniţi special în acest scop pe teritoriul României. Dacă cineva se încumetă să reproşeze acest lucru Securităţii înseamnă fie că nu ştie pe ce lume trăieşte, fie că a fost şi a rămas implicat în jocurile oculte de promovare a intereselor acelor străini.”

*

(Pag. 82)

Procesul a început pe 21 iulie 1989, la Tribunalul Militar de pe Calea Plevnei, unde urma să fie apărat de cei doi avocaţi, Păstorel Zugrăvescu şi Aurel Zamora. Pe toată durata procesului aceşti doi avocaţi au avut o «atitudine ireproşabilă» şi au făcut tot ceea ce era omeneşte posibil în favoarea lui Mircea Răceanu. Practic însă, cei doi avocaţi n-au fost lăsaţi să-şi exercite meseria. Zamora a fost arestat în prima zi a procesului şi ţinut la Securitate până seara târziu, iar Păstorel Zugrăvescu nu a fost lăsat să-şi ţină pledoaria nici la proces şi nici la recurs, când a fost întrerupt după două minute. De altfel, acestuia nu i s-a permis să vorbească cu clientul său decât cinci minute înainte de începerea procesului.

Erau documente oficiale, de circulaţie internaţională, «de genul comunicatelor care se distribuie cu ocazia unor simpozioane» ele nefiind nici ştampilate şi nu aveau pe ele nici o specificaţie «de uz intern» sau «strict secret». Pe spatele foilor dactilografiate existau nişte notiţe scrise de mână, ce cuprindeau observaţii ale diplomatului român, pe care urma să le discute cu ambasadorul SUA în legătură cu România, notiţele se refereau la relaţiile culturale româno-americane, în special opinii ale lui Mircea Răceanu despre prigoana exercitată de Elena Ceauşescu împotriva intelectualilor. Dar ceea ce a deranjat cel mai mult organele de Securitate au fost notiţele despre ziarul ilegal pe care intenţionau să-l tipărească jurnaliştii de la «România liberă», în frunte cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă.”

*

(Pag. 90)

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, majoritatea ofiţerilor Direcţiei a V-a, unii înainte, alţii după fuga cu elicopterul a soţilor Ceauşescu de pe clădirea Comitetului Central, s-au prezentat diferitelor unităţi militare din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne, unde au depus la ofiţerii de serviciu, pe bază de proces-verbal, armamentul din dotare şi documentele de serviciu. Practic, Direcţia a V-a a fost prima şi singura structură centrală din DSS care s-a autodesfiinţat. În seara aceleiaşi zile de 22 decembrie, când revoluţionarii au intrat în sediul Direcţiei a V-a, aflat în imediata apropiere a clădirii CC, nu au mai găsit nimic. Totul fusese dislocat şi distrus, inclusiv documentele de planificare a operaţiilor de gardare şi dosarele de personal ale cadrelor. O astfel de reacţie în bloc a cadrelor Direcţiei a V-a nu se poate realiza decât în baza unui ordin bazat pe existenţa unui «plan de acţiune prestabilit» ori a «unei variante operative» pentru momentele critice.”

*

(Pag. 177)

Au mai fost şi alţi generali ai Armatei Române pe care contrainformaţiile militare îi urmăreau informativ pe baza unor suspiciuni că întreţineau relaţii neoficiale cu emisari ai serviciilor de spionaj sovietice KGB-GRU, cum ar fi: general-locotenent Paul Romano Cheler, general-locotenent Jean Ioan Moldoveanu, general-locotenent Marin Gheorghe Bălteanu, general-locotenent Ioan Bucur Bordei, general-locotenent Liviu Traian Ciubăncan, contraamiral Nicolae Gheorghe Hârjeu, General-maior Dumitru Nicolae Pletos, General-maior Gheorghe Constantin Popescu. Un caz mai bine documentat şi prezentat lui Nicolae Ceauşescu l-a avut în obiectiv pe generalul maior Horia Traian Opruţă. Acesta apărea ca fiind «100% recrutat de serviciile secrete sovietice». Toţi aceştia au fost reactivaţi de generalul Nicolae Militaru în 27 decembrie 1989, ceea ce dovedeşte în mod clar tendinţa de extindere a reţelei de agenţi sovietici în structurile de comandă ale Armatei.”

*

(Pag.206)

În cadrul operaţiunii primise sarcini şi Direcţia a IV-a (Contrainformaţii militare) al cărei rol era de a neutraliza activitatea comandanţilor militari care colaborau în afara cadrului oficial cu agenţii serviciilor secrete sovietice. La rândul ei, USLA primise misiunea de a supraveghea şi neutraliza orice acţiune de atentat la viaţa preşedintelui, în cazul în care agenţii sovietici ar fi trecut la acţiune. Dacă lucrurile au stat aşa, atunci se naşte următoarea întrebare: de ce grupul «emanat» din revoluţie, în frunte cu Ion Iliescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Alexandru Bârlădeanu şi ceilalţi, pe care operaţiunea «Barajul» îi avea în atenţie pentru că erau cunoscuţi ca prosovietici notorii, nu numai că au fost lăsaţi în libertate, dar au ajuns foarte repede la conducerea ţării după fuga Ceauşeştilor. Nu cumva a existat un grup de ofiţeri de securitate iniţiaţi într-o astfel de operaţiune, sub conducerea unuia dintre şefii cei mari ai DSS? Iată o întrebare la care probabil că cercetări viitoare vor putea face lumină. Prin urmare, viziunea şi percepţia asupra a ceea ce numim revoluţia română din decembrie 1989 s-ar putea schimba cu aproape 180 de grade.

Desigur că astfel de situaţii au grăbit prăbuşirea lui Ceauşescu, dar fără ca ele singure să poată juca un rol determinant. Decisivă s-a dovedit situaţia internă din România, în egală măsură cu jocul de interese al celor două superputeri, SUA şi URSS. La sfârşitul anilor ’80, România era cuprinsă de un val crescând de nemulţumiri şi o destabilizare generală ce anunţau parcă revolta populară. O astfel de situaţie era percepută la Washington ca având un posibil «efect de domino», în sensul că putea să perturbe echilibrul din întreaga regiune balcanică, ceea ce SUA dorea să evite acel moment. Aşa se face că în cadrul convorbirilor sovieto-americane de la Moscova, din decembrie 1989, reprezentanţii Casei Albe i-au propus lui Mihail Gorbaciov să trimită «un contingent limitat de menţinere a păcii în România». Liderul de la Kremlin nu a mai dorit să-şi asume rolul fratelui mai mare în relaţiile cu celelalte ţări din Blocul Estic, rămânând consecvent declaraţiei făcute în acest sens încă din 1985. Cum era de aşteptat, Moscova a transmis Washingtonului un refuz categoric, grăbind astfel deznodământul regimului de la Bucureşti. Un deznodământ pe care l-a prevăzut, l-a premeditat şi l-a monitorizat prin agenţii serviciilor secrete infiltraţi în sfera puterii, în mass-media, în cercurile intelectualităţii româneşti influente – atât în ţară cât şi din străinătate -, şi nu în ultimul rând, printre acei defectori-transfugi ai Blocului Estic din Occident. Tuturor acestora li s-a alăturat şi un contingent de mii de turişti sovietici, în realitate lucrători din Ministerul de Interne al URSS veniţi «să-şi petreacă concediul în România». Printre aceşti turişti sovietici se aflau infiltraţi şi acei vîsautniki din trupele speciale care au constituit cele două grupuri, fiecare de câte 22 de combatanţi, care au acţionat la Bucureşti, Timişoara, Braşov, Sibiu, Târgu-Mureş. Cu un asemenea dispozitiv strategic, era evident că prezenţa pe teritoriul României fie şi a unui mic contingent al Armatei Roşii, era inutilă dar şi extrem de riscantă, întrucât ura generalizată şi de nestăpânit a românilor contra clanului ceauşist se putea transforma rapid într-un ultranaţionalism feroce contra ocupantului sovietic nepoftit.

URSS de comun acord cu principalele ţări occidentale a acţionat concertat pentru răsturnarea regimului de la Bucureşti în decembrie 1989.”

*

(Pag. 229)

Dacă ar fi fost într-adevăr o revoltă anticeauşistă spontană în România, e greu de crezut că Moscova ar fi reacţionat atât de rapid pentru recunoaşterea noilor autorităţi, de fapt un grup de comunişti prosovietici. Ne întrebăm de ce diplomaţia sovietică nu a reacţionat la fel de prompt faţă de cei care au format Frontul Democrat de la Timişoara în 20 decembrie 1989. Răspunsul vine de la sine: pentru că timişorenii nu erau comunişti prosovietici, ci anticomunişti.

Este perfect adevărat că toţi cei care îi apără pe «emanaţi», care la rândul lor nici nu vor să audă despre factorul extern, invocă la unison faptul că în declaraţiile lor, ofiţerii din subordinea generalului Emil Macri, trimişi la Timişoara cu misiunea de a «identifica agenţii provocatori», ar nega implicarea factorului extern. În realitate ei au găsit diferite formule pentru a se eschiva de la un răspuns tranşant. Colonelul Filip Teodorescu, adjunct al şefului Direcţiei a III-a de contraspionaj a Securităţii, preciza: «… nu am reuşit să obţinem informaţii din care să rezulte că agenţi ai spionajului străin s-ar fi infiltrat în judeţul Timiş, în scop de a destabiliza situaţia». Locotenent-colonelul Gabriel Anastasiu, locţiitor al şefului Direcţiei I de Informaţii Interne din Securitate, declara în cadrul aceluiaşi proces al lotului Timişoara: «… am fost criticaţi că n-am putut să obţinem asemenea date, dar n-am avut de unde obţine…»”

*

(Pag. 232)

Generalul de securitate Nicolae Pleşiţă, care la acea dată era şeful Şcolii de securitate de la Grădiştea, judeţul Giurgiu, aflase de la colegii săi din conducerea DSS, sau/şi din surse proprii, câteva aspecte extrem de interesante în legătură cu spargerea mitingului din 21 decembrie 1989: «Pe calea Victoriei, dinspre sediul Miliţiei, au pătruns comandourile ruseşti (sub – C.T.). Mergeau în şir indian: aceeaşi ţinută, aceeaşi pregătire fizică. Au intrat printre oamenii muncii cu tehnică de paralizare electronică şi cu arme. Au aruncat petarde, au tras în mulţime, au înjunghiat oameni. Panica s-a dezlănţuit. Nimeni nu i-a oprit pe ruşi.»”

*

(Pag. 233)

Despre ajutorul militar acordat de sovietici, generalul Victor Athanasie Stănculescu citându-l pe scriitorul ex-sovietic Cinghiz Abdullaev, spune clar că «ei (adică agenţii sovietici din trupele de elită Spetsnatz prezenţi în România – C.T.) au tras de pe nişte înălţimi – şi la Bucureşti, şi la Timişoara – peste trupe, împotriva oamenilor, ca să incite şi mai mult populaţia, ca să mărească amploarea mişcării de protest. Misiunea lor era să pună sânge între Armată şi manifestanţi»”.

*

(Pag. 235)

La întrebarea ziaristei Sabina Fati, dacă nici Armata, nici Miliţia şi nici Securitatea nu au făcut nimic atunci când şi-au dat seama de numărul mare al acestor turişti, generalul Victor Athanasie Stănculescu, aflat încă în detenţie, răspunde: «Invazia era mai mare decât forţele implicate în represiune. 4.000 de oameni [special instruiţi în a acţiona diversionist şi nicidecum de a sta pasivi – C.T.] erau prea mulţi pentru capacităţile Securităţii de urmărire operativă»

…Nu reflectau în nici un fel realitatea, ci pur şi simplu doar tacticile de derulare a unui plan dinainte stabilit. La fel şi despre primul discurs al lui Ion Iliescu la postul naţional de televiziune din după amiaza zilei de 22 decembrie (ora 14,30) când a spus că cei din aparatul Securităţii «au fost împinşi spre această crimă odioasă». În cei 25 de ani câţi au trecut de la evenimente nu s-a putut dovedi nici măcar o singură crimă săvârşită de vreun angajat al Securităţii, tot aşa cum nu s-a putut dovedi vreo crimă nici după «naţionalizarea instituţiei» şi plecarea consilierilor sovietici, începând cu 8 decembrie 1964.”

*

(Pag. 236)

Un alt aspect interesant relatat de acelaşi memorialist se referă la faptul că decizia lui Ion Iliescu în calitate de preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, de a-l schimba din funcţia de ministru al Apărării pe generalul Stănculescu, reprezintă în mod evident o direcţie politică prosovietică. În schimb, readucerea generalului Stănculescu în fruntea Ministerului Apărării, în 16 februarie 1990, ar fi fost o decizie luată sub presiunea unui posibil puci militar contra echipei pro-sovietice a lui Ion Iliescu. Se înţelege de aici foarte limpede că Armata, în dorinţa de a se reabilita în faţa poporului român, după evenimentele sângeroase de la Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov, Brăila, Arad etc., nu-i dorea pe cei 25 de generali pro-sovietici aduşi de Nicolae Militaru să-i conducă. Deci, cineva a luat în acele momente această decizie fundamentală. Pentru a nu pune Armata română în postura de a face curăţenie, acel cineva l-a sacrificat pe generalul Militaru, păstrând la conducerea statului echipa de politruci prosovietici în frunte cu Ion Iliescu. O astfel de decizie a dat şansa Armatei să fie alături de popor.

Aşa bunăoară, ştim cu certitudine că la sediul Ministerului Apărării Naţionale şi-au cam făcut vie prezenţa în decembrie ’89, atât ambasadorul URSS la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov cât şi ataşatul militar sovietic, contraamiralul G.A. Mihailov. Iar sugestiile – în realitate deciziile lor – erau ascultate cu stricteţe, atât pentru faptul că primeau ordine direct de la Moscova, cât şi pentru faptul că erau sprijiniţi de acei 4000 de «turişti-neturişti» sovietici, conduşi de un profesionist, Dimitri Nicolaevici Fonareff, şi care nu făceau nimic altceva decât să supravegheze «pasivi» dacă se respectă ordinele. Cât de «pasiv», în realitate parşiv, a fost ajutorul sovietic dat României, aflăm din stenograma întâlnirii din 27 decembrie 1989 dintre Ion Iliescu, Petre Roman şi Evgheni Tiajelnikov la Bucureşti.”

*

(Pag. 245)

Dacă la Timişoara, pe lângă agenţii sovietici sub acoperire de turişti avem atestată prezenţa şi a agenţilor maghiari şi iugoslavi, la Bucureşti şi-au făcut simţită prezenţa agenţi de o cu totul altă factură. Astfel, pentru după-amiaza de 21 decembrie 1989 avem atestată printr-un izvor memorialistic a cărui credibilitate nu poate fi pusă la îndoială, implicarea în incitarea demonstranţilor anticeauşişti a doi ofiţeri francezi.”

*

(Pag. 246-247)

Revoluţia română, înţeleasă ca ansamblul evenimentelor care au făcut posibilă trecerea României de la un regim comunist totalitar la unul nou ce s-a dorit democratic, a început în acel decembrie inutil de sângeros, odată cu intrarea în «acţiune pasivă» a specialiştilor în diversiune sovietici conduşi de şeful structurii de diversiune din KGB, Dimitri Nicolaevici Fonareff, şi s-a încheiat în octombrie 1990 odată cu plecarea lor.

Dacă este să-i credem pe cei doi memorialişti, Gelu Voican Voiculescu şi generalul Victor Athanasie Stănculescu, înseamnă că cei 4000 de specialişti în diversiune sovietici ar fi acordat doar asistenţă tehnică. Cui? Evident, tuturor celor care aveau nevoie să fie consiliaţi în probleme de oportunism politic şi profesional pentru a se reabilita în faţa sovieticilor. Şi va trebuie să o recunoaştem că au făcut-o cu sârg, şi unii şi ceilalţi.

Execuţia avea loc chiar în ziua de Crăciun, cea mai sfântă zi a creştinităţii, deşi cu toţii mimau că sunt creştini. Iar spectatorii, în număr de 4000 specialişti în diversiune, supravegheau pasivi dacă totul se desfăşoară conform scenariului. În afara clădirii se aude poporul flămând şi înfrigurat care urlă de durere şi se agită, nicidecum pentru că nu mai găsise bilete la spectacol, ci pentru că fusese minţit, umilit şi batjocorit!”

*

(Pag. 249)

După cum se stabilise în scenariul KGB-ist, încă din vara lui 1989, «schimbările din România vor fi sângeroase», «Ceauşescu va termina rău» şi «Securitatea trebuie să dispară». Chiar generalul Victor Athanasie Stănculescu, cel care avea să joace un rol important în lovitura de stat, a recunoscut într-un interviu că se aştepta ca «Securitatea să fie tocată». Prin urmare instituţia Securităţii regimului comunist din România a avut parte, în decembrie 1989, de un sfârşit sângeros, terorii revoluţionare antisecuriste declanşate în decembrie 1989 căzându-i victime numeroase cadre din aparatul de Securitate central şi teritorial. Şi nu oricum. Au fost batjocoriţi, umiliţi, bătuţi, lipsiţi în mod abuziv de libertate, au suportat torturi inimaginabile, li s-a refuzat asistenţa medicală celor aflaţi în suferinţă ori au fost profanate cadavrele celor asasinaţi mişeleşte. În acel decembrie însângerat al anului 1989 Securitatea a devenit «vinovatul de serviciu», punându-i-se în cârcă toate relele – reale sau imaginare – legate de vechiul regim sau produse sub cel nou. Pe bună dreptate generalul Iulian Vlad, fostul şef al DSS spunea la o lansare de carte la Baia Mare, în 2009, că «Despre evenimentele anului 1989 şi altele pregătitoare s-au scris relativ multe şi, din varii motive, nu întotdeauna cu real interes şi bună credinţă de a servi punerii faptelor în lumina adevărului».

Aşa cum rezultă din majoritatea studiilor ştiinţifice bazate pe documente şi mărturii, dar mai ales pe o judecată echidistantă, Securitatea nu a participat decât în prea mică măsură la represiunea asupra demonstraţiilor anticeauşiste din decembrie 1989. Aceasta a fost în exclusivitate problema Armatei, Miliţiei şi Procuraturii Militare. Iar Armata Română a reacţionat dur, dar perfect legal, în 17 decembrie 1989 la Timişoara, pentru că unii «demonstranţi» în realitate agenţi străini foarte bine instruiţi, care îşi cunoşteau perfect misiunea, infiltraţi printre demonstranţi au atacat tehnica militară şi au provocat militarii. Şi pentru ca ironia istoriei să fie şi mai pregnantă, instituţia Securităţii a trebuit să suporte una dintre cele mai mari calomnii lansată şi susţinută de exponenţii noii puteri, şi anume aceea de «securişti-terorişti». Şi faptul că după mai bine de două decenii de la acele evenimente, odată cu devoalarea publică a unei astfel de propagande cu parfum de Kremlin, nici o oficialitate a statului român nu s-a grăbit, nu neapărat să-şi ceară scuze, dar măcar să recunoască minciuna şi dezinformarea la care a fost supus poporul român, denotă că încă mai avem o frică endemică de fostul mare vecin şi stăpân de la Răsărit, în ciuda faptului că ne place să ne lăudăm că suntem integraţi în NATO şi UE, ori că aparţinem de drept şi de fapt spaţiului lumii civilizate.”

*

(Pag. 283)

Dar istoria? Ce înregistrează istoria? Nimic mai simplu şi logic. Cei care au fost adevăraţii criminali trebuie căutaţi şi în rândurile celor care au preluat puterea, ori a celor care le-au executat orbeşte şi plin de zel ordinele. Cu toţii au fost complicii celor care au întocmit scenariul sângeros asupra poporului român. Iar pe aceşti făuritori de scenarii ar cam fi vremea să-i căutăm şi în afara graniţelor ţării. Îi vom găsi, oare, prin cercetare istorică?”

*

(Pag. 284)

Procuratura militară, evident din ordin superior politic, adică din partea grupului «emanat» din rândul revoluţionarilor, în realitate insinuat la conducerea revoluţiei cu sprijin străin (sovietic dar şi occidental) a fost interesată mai degrabă să ascundă sau să falsifice documentele revoluţiei, decât să stabilească adevărul. Este vorba despre aceeaşi Procuratură militară care s-a implicat la Timişoara în selectarea cadavrelor trimise la Crematoriul Cenuşa din Bucureşti, ori cea care a trimis mai mulţi procurori să-i ancheteze pe revoluţionarii arestaţi la Timişoara şi Bucureşti, sau care s-au făcut de râs prin felul aberant în care au formulat capetele de acuzare în aşa-zisul proces al Ceauşeştilor.

Culmea nemerniciei, singura instituţie care a fost culpabilizată şi acuzată a fost Securitatea, instituţia care în realitate s-a implicat cel mai puţin, ba chiar deloc, în reprimarea revoluţiei.

Cât despre trădători, adică cei ce au colaborat cu străinii pentru a ucide români, călcând în picioare onoarea şi haina militară, şi au lăsat în urmă peste o mie de cadavre, a căror vină nu a fost alta decât că şi-au iubit ţara, aceşti trădători ar fi trebuit să-şi aducă aminte, înainte de a face ceea ce au făcut, de un vechi blestem din bocetul românesc preluat şi de Doina eminesciană! «Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia».”

*

(Pag. 289)

Ce se putea face în faţa mulţimilor de nemulţumiţi care nu mai doreau şi nici nu mai puteau să trăiască într-un regim aberant şi care adusese, cel puţin în ultimul deceniu de existenţă, doar mizerie, suferinţe şi nevoi? România a avut şi încă mai are destui cetăţeni cu ţinută verticală, care în anumite situaţii mai acceptau/acceptă mici compromisuri sau duplicităţi, dar niciodată umilinţe. Este un aspect esenţial, dar pe care Ceauşeştii l-au pierdut din vedere atunci când îşi proiectau strategiile de viitor, bazate pe înfometarea poporului. În naivitatea lui, Ceauşescu chiar credea că cei care îl ovaţionau erau şi sinceri. Realitatea istorică a dovedit că erau cu toţii nişte duplicitari.

Un conducător care în ultimele sale luni de domnie călca doar în străchini, dacă e să avem în vedere ordinele aberante pe care le-a dat, ba să se tragă în «huliganii» din Timişoara ale căror acţiuni erau apreciate ca fiind de «tip fascist» şi «terorist» adică protestele revoluţionarilor care cereau pâine, căldură în case, libertate şi prăbuşirea regimului tiranic al Ceauşeştilor, ba să închidă graniţele, probabil pentru a-i prinde la ieşirea din ţară pe acei vizitatori nepoftiţi, adică turiştii sovietici. În atari condiţii «specialiştii sovietici» au trecut la acţiuni mai energice conform «planului prestabilit» şi au reuşit să întoarcă mitingul din 21 decembrie de la Bucureşti în complicitate cu «specialiştii autohtoni», iar după fuga Ceauşeştilor, cu toţii au devenit utili noii puteri.

Dacă în astfel de circumstanţe mai poate fi cineva responsabil şi de bună credinţă să mai creadă în teza «emanaţilor», privind existenţa «teroriştilor securişti» care trăgeau din orice poziţie şi au omorât după fuga Ceauşeştilor, peste 1000 de oameni, atunci rămânem în lumea farselor, a iluziilor şi a dezinformării.”

* * *

După cum se observă cu uşurinţă; nu avem de-a face numai cu scrierea unui istoriograf, ci şi cu pledoaria unui avocat inteligent, prudent, părtinitor şi insidios! În anul 2015 a apărut la editura Meteor Press o carte scrisă de şoferul lui Hitler, Erich Kempka, Ultimele zile cu Adolf Hitler, având drept completare un text al publicistului Erich Kern. Este, poate, prima carte tradusă după Revoluţie în care Hitler este motivat, justificat si evocat ca un erou neînţeles al Germaniei veacului trecut! Evident, crimele lui de stat fiind trecute cu vederea, sunt aduse la cunoştinţa cititorului trăsăturile nobile şi bunele intenţii ale celui care avea să împingă Statul German în cel mai pustiitor război al istoriei sale. Citind-o tot mai intrigat, am remarcat similitudini surprinzătoare cu încercările actuale de spălare ale “cadavrului politic” al dictatorului Ceauşescu. Nici el n-a ştiut ce se întâmpla la Timişoara, şi el a murit de grija poporului român, doar el a achitat toate datoriile la bănci occidentale, doar el a ridicat patria pe culmi neatinse, el a ctitorit Casa Poporului şi Canalul Dunărea Marea Neagră, etc… Cei care l-au slujit cândva cu atâta zel nu-l lasă nici astăzi să se odihnească acolo unde îi este locul! Dimpotrivă, îl readuc la viaţă, minţind, mistificând, manipulând, încercând la vedere să discrediteze Revoluţia românilor care l-au dat jos, obligându-l să dezerteze fără onoare! La 25 de ani de la “evenimentele” lor din decembrie 1989, propaganda ceauşistă e mai virulentă ca niciodată. Uitate-s lupta, suferinţele, sacrificiile oamenilor simpli care au înfruntat în stradă armatele represiunii ceauşiste! Unii au fost naivi folositori, ori din categoria celor care au murit ca proştii, când nu s-au dovedit agenţi ai Moscovei şi ai altor mari puteri!

Un lucru e cert: statul român e dator să susţină aflarea adevărului privind Revoluţia Română! Ori, tocmai Statul se dovedeşte şovăitor şi indulgent cu aflarea responsabilităţii celor care au produs carnagiile neomeneşti din România anului 1989! Dimpotrivă, moştenirea istorică şi morală a Revoluţiei pare a fi risipită. Între timp, foştii au devenit actuali! Ei deţin miliarde într-o ţară cu bătrâni cu pensii tăiate, se plimbă cu elicopterul la meciuri de fotbal, trăiesc în castele, ori împăiază elefanţi în Africa de Sud! Asta să fie judecata istoriei? Asta să fie recompensa puterii postdecembriste pentru cei care l-au răsturnat pe Ceauşescu doar în beneficiul lor? Unde este, în toată povestea asta, poporul român? Punerile la punct se lasă încă aşteptate. Dar faptul că acum oamenii fostei Securităţi contestă însăşi realitatea Revoluţiei, folosind cele mai profesioniste metode de a discredita ceea ce ei numesc evenimentele din decembrie, merită un răspuns!

Recenta reeditare a cărţii istoricului Cristian Troncotă dezvăluie, poate fără să vrea, tocmai această dorinţă a veteranilor fostei Securităţi de a răsturna evidenţa unei Revoluţii populare tocmai în ţara pe care au terorizat-o ani la rând! Ce reiese parcurgându-i paginile este că Regimul Ceauşescu a fost răsturnat de către Uniunea Sovietică, în urma înţelegerii secrete de la Malta (unde se susţine că oameni ai Securităţii au fost prezenţi prin foaiere şi coridoare secrete!); că la complot au participat şi Statele Unite, şi Ungaria, etc…; că răsturnarea Bunului Conducător (e drept, ajuns la senectute!) s-a făcut cu mâna străinătăţii, cu miile de gru-işti şi kgb-işti care traversau ţara în lung şi lat cu maşinile LADA; că oamenii ieşiţi pe străzi au fost mânaţi, manipulaţi şi sacrificaţi pentru ca Marele Plan sa reuşească; că în toată această gigantescă mizanscenă, rolul Securităţii a fost benign, chiar activ în a lăsa ca N. Ceauşescu să fie răsturnat; că noii emanaţi, ce au pregătit lovitura de stat, responsabili de crimele de după 22 decembrie, au dus ulterior România la pierzanie, închinând-o marilor puteri!

Citatele extrase din cartea prof. univ. Cristian Troncotă vorbesc de la sine. Anii care au trecut de atunci n-au scos la iveală mai puţine documente (alibiul cercetătorului de istorie ce refuză şi astăzi a studia Revoluţia Română!) fie şi pentru că în acest război fratricid revoluţionarii n-au avut timp să fabrice documente, fie pentru că documentele fabricate de cealaltă parte a baricadei au fost falsificate mai târziu (vezi Rapoartele de luptă!) ori chiar arse în zilele de după 22 decembrie 1989, când curţile fostelor sedii ale Miliţiei şi Securităţii deveniseră focare de fum!

Din păcate, Revoluţia Română a zguduit, dar nu a schimbat, conştiinţa intelighenţiei noastre, prudentă, chiar disperată că se va afla cândva colaborarea ei cu fostul Regim!

Dar, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 nu-şi omite obligaţiile – studiile sale, mărturiile strânse în volume numeroase, vorbesc despre adevăr! Şi el este numai acesta: Revoluţia a fost a conştiinţei românilor din marile oraşe, obligată să riposteze Represiunii primitive a unui Regim Discreţionar! Revoluţia a dovedit, pe neaşteptate, că poporul nostru, obidit de istorie, a avut resurse pentru a răsturna în numai şapte zile glorioase o uriaşă nedreptate istorică: aceea a cultului personalităţii! Despre Revoluţia Română, a treia în istoria ei modernă, trebuie să se vorbească în numele adevărului. O datorie de onoare a fiecărei conştiinţe româneşti!

Şi aş mai avea o întrebare: De-aţi mai putea, aţi pune din nou ţara voastră, care este şi a noastră, în jugul Dictaturii, aţi mai suporta să aveţi în frunte un N. Ceauşescu?

Şi dacă răspunsul este: Nu!, atunci de ce nu declaraţi odată pentru totdeauna ce s-a întâmplat între 16 şi 25 decembrie în partea voastră de tablou: trădările, loialităţile greşite, rătăcirile, chiar crimele săvârşite! Mai devreme sau mai târziu se va afla totul! Poporul nostru este generos din fire. El iartă, dar pretinde să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat. Iertarea adevărată vine totdeauna după recunoaşterea păcatelor şi după Căinţă!

Au trecut 25 de ani de la “evenimentele” lor din decembrie 1989, timp suficient pentru ca şefii instituţiei de tristă amintire să-şi pună problema dacă nu merită să dezvăluie partea lor din tabloul răsturnării lui Ceauşescu. Să descrie, să justifice, să recunoască şi să-şi exprime regretele! Dar nimeni din corpul de comandă al Securităţii nu a făcut acest pas. Dimpotrivă, oamenii ei au mistificat, au dezinformat, au calomniat, au ascuns adevărul! Ca să nu mai vorbim că niciodată nu şi-au exprimat dreptul la Căinţă!

După cum scria, în veacul nostru, un reputat cercetător evreu al Holocaustului, Yehuda Bauer:

Să nu fii părtaş!

Să nu fii victimă!

Să nu fii indiferent!

Ei au fost părtaşi la Aiud, la Poarta Albă, la Gherla, la Târgşor, la Piteşti, la Sighet, Insula Mare a Brailei, Baia Sprie, Nistru, Cavnic, Miercurea Ciuc, Suceava, Botoşani sau Bicaz….

Victimele aproape toate s-au săvârşit din viaţă…

Indiferenţii prosperă şi astăzi, şi continuă să nu le pese! Într-un veac care se poate întoarce din nou la logica războiului, ca încoronare a instinctului zoologic de putere care domină şi astăzi omul contemporan!

Altfel spus, reconciliaţi-vă cu trecutul vostru! Spuneţi adevărul! Şi poporul vă va ierta!

Claudiu IORDACHE

***

Note

1. În 22 decembrie 1989, gărzile FDR au prins mai mulţi ofiţeri de securitate pe care i-au reţinut la parterul Operei. Mulţimea voia să-i linşeze. M-am deplasat la sediul Comandamentului Militar şi după o discuţie cu colonelul l-am convins să trimită militari ca să-i aducă, înainte de a fi prea târziu, la arestul Garnizoanei! Acesta a venit alături de mine, a urcat în Balconul Operei, i-a asigurat pe revoluţionari de sprijinul Armatei, după care a vrut să plece, uitând motivul pentru care făcuse deplasarea la Operă. I l-am reamintit! Un camion al Armatei, flancat de soldaţi, i-a preluat pe prizonierii albi la faţă şi i-a dus la Garnizoană. Astfel au putut fi salvaţi, în urma intervenţiei mele!

„…Când ne-au scos din maşină ne aflam în curtea Securităţii… Şeful anchetei era un securist în civil, cu un par în mână, care lovea cu ură unde apuca. Ulterior am aflat că îl cheamă Florin Dragomir… Pe mine m-au bătut cel mai mult, încercând să-mi smulgă mărturisirea că am condus grupul care a a atacat Judeţeana de Partid.”

(Cuţara Alexandru Corneliu, noaptea lui 16 decembrie).

Mariana Măriuţă, o voluntară la Asociaţie în vârstă de 20 de ani şi de talie înaltă, a fost arestată în seara de 17 Decembrie şi ţinută timp de trei zile. În detenţie, i-au sărit peste stomac, iar braţul i-a fost răsucit în repetate rânduri până când în cele din urmă s-a rupt. A fost forţată să stea în picioare în apă rece ca gheaţa ore în şir. Prietenul ei cel mai bun, care a fost arestat împreună cu ea, nu a mai fost văzut niciodată. De la Revoluţie, Mariana a pierdut două sarcini şi nu şi-a mai recăpătat niciodată forţa braţului stâng.

Am rupt şi noi câţiva! Tragem, tovarăşu? Nu scapă nimic, radem tot!”

(Gen. Nuţă Constantin)

Un tânăr muncitor a fost arestat în noaptea de 16 – 17 decembrie 1989 de indivizi în civil care l-au umflat de pe stradă fără să-l întrebe nimic şi l-au dus cu un ARO la Penitenciarul din str. Popa Şapcă. Aici l-au anchetat după metodele de rigoare: ameninţări, bătaie, injurii. Martorul a fost prezent în sala de anchetă unde inculpatul Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) l-a umplut de sânge pe arestatul Goldănescu Adrian…”

(Brînduşa Armanca, Media culpa)

Sunt căpitanul Bucur de la Securitate…Domnişoară, explică-ne care a fost situaţia în data de 17? După ce am spus tot, a spus, scuzaţi-mi expresia: Ce pizda mă-tii ai căutat acolo?”

(Toda Angelica, educatoare, rănită la picior la Timişoara. Anchetată în prezenţa lui Filip Teodorescu)

Radu Tinu (ofiţer de securitate), împreună cu gen. Macri, s-a ocupat de un plan-fulger conform căruia în 21 decembrie urmau să fie capturaţi revoluţionarii din Operă şi arestaţi cei care vorbiseră din balconul Operei”.

Între efectivele noastre au fost semnalate efective de militari necunoscuţi care aveau în dotare lanterne foarte puternice şi care îndreptau fascicolul luminos spre balcoane, iar după aceea trăgeau asupra acestora (cazuri semnalate pe calea Girocului), îmbrăcaţi civili. Au fost semnalate efective ale Securităţii şi Miliţiei în toate punctele unde am avut efective. Nu cunoaştem misiunile pe care le aveau de îndeplinit aceşti indivizi.”

(comandantul Marcu Dumitru, raport de informare al Ministerului Apărării Naţionale)

Şi exemplele pot continua năucitor! Vezi şi Cartea Represiunii, a conferenţiarului universitar Ion Bucur, dar şi cartea doctorului în istorie Alexandru Grigoriu: O Revoluţie încarcerată!

Cum se explică atunci afirmaţia: „Dl. Claudiu Iordache a văzut peste tot în Timişoara numai «securişti» setoşi de sânge şi care abia aşteptau să se întunece pentru a deschide foc din toate poziţiile. În realitate, toate documentele despre evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989, dar şi din alte oraşe ale ţării, demonstrează foarte clar şi fără echivoc faptul că instituţia Securităţii nu s-a implicat în reprimarea demonstranţilor anticeauşişti”?

2. Este lesne de observat, totodată, că autorul Duplicitarilor nu scapă prilejul de a se răfui cu echipa care a luat Puterea după căderea Regimului! Ori poate că sentimentul celor care au condus Securitatea până în ultima clipă a vieţii lui Ceauşescu a fost că au fost “trădaţi” de gruparea din jurul lui Ion Iliescu?

(Pag. 17)

Exact cei care ne urmăreau pe noi au fost şi primii care s-au pus la dispoziţia lui Ion Iliescu.”

*

(Pag. 84)

În timpul mandatelor lui Ion Iliescu prin care a îndeplinit funcţia supremă în stat, aceea de preşedinte al României, Mircea Răceanu a fost eliberat din închisoare şi lăsat să plece în SUA, apoi sentinţa de condamnare i-a fost anulată. Iar ca un gest de extremă umilinţă, personal Ion Iliescu s-a deplasat în SUA pentru a-l decora pe Mircea Răceanu. La fel s-a procedat şi în cazul Pacepa, mai puţin cu decorarea. Toate acestea dovedesc că Ion Iliescu, ca om politic nu a avut coloană vertebrală. A fost un simplu executant de ordine venite din exterior, fie dinspre Moscova, fie dinspre Washington. Mai mult ca sigur că Ion Iliescu va rămâne în istoria naţională ca cel mai destoinic conducător de stat în reabilitarea şi decorarea marilor trădători ai României.”

*

(Pag. 178)

Cea mai interesantă carieră militară o are însă generalul Vasile Ionel. Câteva coordonate ale carierei sale profesionale ne vor ajuta să formulăm concluzii de substanţă. Să menţionăm mai întâi remarca generalului Victor Athanasie Stănculescu, făcută pe un post de televiziune, potrivit căreia generalul Vasile Ionel ar fi fost «adevăratul şef al reţelei KGB-GRU în România» şi evident «protejatul lui Ion Iliescu». Din dosarul de cadre rezultă că generalul Vasile Ionel a absolvit Academia Militară de Artilerie şi Rachete a URSS de la Moscova, între anii 1949-1954 ca şef de promoţie. În perioada 1952-1954 a fost coleg de studii superioare la Moscova cu Nicolae Militaru şi Ion Iliescu.

Reactivat de generalul Nicolae Militaru, la 27 decembrie 1989, devine unul dintre cei mai importanţi consilieri ai lui Ion Iliescu la Cotroceni. În decembrie 1990, deci după plecarea ultimilor «turişti» sovietici, care se pare că s-a produs în octombrie 1990, generalul Vasile Ionel, în calitate de şef al marelui Stat Major al Armatei Române şi adjunct al ministrului Apărării Naţionale a condus prima delegaţie militară română la NATO. Până în 1996 a mai îndeplinit funcţiile de consilier prezidenţial şi şef al Administraţiei Prezidenţiale şi membru în CSAT. Este cea mai bună dovadă că la nivelul cel mai înalt, agentura sovietică din România a avut o înţelegere cu reţelele de agenţi occidentali pentru gestionarea evenimentelor revoluţionare din România. Acest aspect fusese foarte bine sesizat şi de Nicolae Ceauşescu, atunci când în discursul său public de la mitingul din 21 decembrie vorbea despre «agenturile străine» şi că «Estul şi Vestul şi-au dat mâna». Din nefericire pentru el nu înţelegea şi direcţia spre care se îndreaptă lumea civilizată şi mai ales faptul că un lider politic adevărat nu se leagă singur de scaunul puterii.”

*

(Pag. 241)

Înseamnă că cei care au preluat puterea după fuga lui Nicolae Ceauşescu au acceptat sau negociat o astfel de cooperare. Oricum, ea funcţiona, de vreme ce ambasadorul sovietic se adresează cu rugămintea ca cei ce răspund de securitatea specialiştilor sovietici să le acorde ajutor. Şi trebuia să se intervină rapid pentru ca evenimentele să nu capete o altă turnură. Deja la acea dată, lozincile «Jos comunismul!» şi «Fără comunişti!» erau pe buzele tuturor revoluţionarilor. Aşa că sprijinul acestor «specialişti» sovietici devenise fundamental pentru echipa care preluase puterea în scopul realizării unui «comunism ştiinţific» sau unul «cu faţă umană», nicidecum o reformă profundă care să transforme România într-un stat democratic, bazat pe principiile economiei de piaţă, ale pluralismului politic, cu noi instituţii care să vegheze cu adevărat la respectarea strictă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Că aşa au stat lucrurile şi nu altfel, ne lămureşte Ion Iliescu în interviul acordat unui jurnalist francez şi publicat în «Le Figaro Magazin», din 6 ianuarie 1990: «Cred în valorile comunismului care sunt impregnate de umanismul european». Coroborarea acestor informaţii de necontestat demonstrează că în 22 decembrie 1989 în România s-a produs o lovitură de stat comunistă, în spiritul «comunismului ştiinţific» impregnat de umanismul european, de către o echipă de comunişti prosovietici sprijiniţi de specialişti sovietici.

Majoritatea celor care formau grupul pucist promoscovit din jurul lui Ion Iliescu aveau oroare de reîntoarcerea României la sistemul capitalist, lucru explicabil dacă avem în vedere că mulţi dintre ei absolviseră şcoli înalte la Moscova şi fuseseră instruiţi şi formaţi ca activişti de partid în epoca «stalinismului matur» al anilor 50. E adevărat că tot ei au fost cei care au dus România spre o direcţie capitalistă, dar acest lucru s-a întâmplat datorită presiunii puternice a străzii, adică a revoluţionarilor autentici, care se săturaseră cu vârf şi îndesat de comunism.”

*

(Pag. 253)

Un bilanţ sumar al ororilor comise de bandele de extremişti şovini maghiari, incitaţi de discursul iraţional al lui Ion Iliescu, ajutaţi de alcool şi de «turiştii-neturişti», în realitate agenţi AVO ai Securităţii maghiare, ar arăta cam aşa: în judeţele Harghita şi Covasna au fost distruse 43 de sedii ale Securităţii şi Miliţiei (35 în judeţul Harghita şi 8 în judeţul Covasna), şi incendiate cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorghieni, Cristuru Secuiesc, Miercurea-Ciuc, Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni”.

*

(Pag. 265)

A mai face analize despre Revoluţia Română fără a lua în calcul prezenţa masivă a sovieticilor în România şi implicarea lor în diversiunea care a urmărit aducerea şi sprijinirea grupării lui Ion Iliescu la conducerea României înseamnă a falsifica cu premeditare istoria. Aşa cum a demonstrat pe bază documentară Catherine Durandin, Ion Iliescu a fost sprijinit politic nu numai de URSS, ci şi de SUA. Abia în această circumstanţă realizăm gravitatea momentelor prin care a trecut România. Să aibă Ion Iliescu un asemenea sprijin politic şi să lase în urmă 1.115 morţi, după fuga Ceauşeştilor, ca să nu mai punem la socoteală mineriadele, ori sfidarea şi insultarea cu termenul de golani a celor care timp de mai bine de o lună au demonstrat în Piaţa Universităţii că nu mai vor comunism, nici măcar cu faţă umană, înseamnă că ori a fost rău intenţionat, ori ca lider politic s-a dovedit total nepriceput. Evident că nu putem exclude nici dorinţa sa şi a celor din grupul pucist promoscovit de a rămâne la putere cu orice preţ, chiar şi după ce Kremlinul dădea semne de slăbiciune, ceea ce va duce la prăbuşirea URSS şi a regimului gorbaciovist. Deci sprijinul din exterior şi oportunismul politic al celor care au preluat puterea, i-au făcut să calce peste cadavrele rezultate din diversiunea sovieticilor sprijiniţi de occidentali, ceea ce s-a dovedit extrem de grav pentru democraţia românească şi mentalul colectiv al poporului român, pentru perioada care avea să urmeze.

Orice cercetare serioasă, făcută cu profesionalism şi în afara oricăror jocuri politice de către Justiţia Militară, ar fi scos la lumină acele adevăruri incomode despre revoluţie pe care grupul lui Ion Iliescu le doreşte îngropate pentru totdeauna.”

*

(Pag. 275)

Indiferent dacă cineva ar fi dezinformat, Ion Iliescu, care se pretindea că era pregătit să preia conducerea ţării, şi care a beneficiat nu numai de sprijinul sovietic ci şi al americanilor, ar fi trebuit să-şi dea seama de gravitatea situaţiei, şi în loc să incite la violenţă, prin acuzaţiile total nefondate, ar fi făcut mai bine să cheme populaţia la calm, la linişte. Iată şi un alt pasaj din discursul lui Ion Iliescu care demonstrează limpede cine a fost primul mare «emanat» al revoluţiei române din decembrie 1989 care a incitat populaţia prin postul de televiziune să-i urască pe ofiţerii de securitate: «Apelăm la unităţile Securităţii şi la securişti – aşa cum s-a mai făcut apel de la acest microfon – să se trezească în acest ultim ceas… să se lepede de această …clică ordinară de trădători ai patriei. Ăştia sunt trădătorii patriei. Nu Milea pe care l-au ucis…»; «Sper ca acest apel să ajungă la toate unităţile din ţară, să ajungă şi la unităţile Securităţii, şi la cei din aparatul Securităţii care au fost împinşi spre această crimă odioasă». Cu un astfel de discurs, prin care a incitat la masacrarea Securităţii, Ion Iliescu nu putea să obţină pacea şi liniştea socială, ci dimpotrivă, ură şi dezbinare.

***

Caietele Revoluţiei nr. 3(58)/2015

 

Autor: Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989