Decembrie 1989 drumul spre libertate

Data: 22 iulie 2016

Gabriel Mircea s-a născut pe 27 iulie 1971 în București. În anul 1990 a absolvit Colegiul Național „Aurel Vlaicu”. La scurt timp după finalizarea studiilor se stabilește în Iași, unde va lucra, în perioada 1993-1994, sub îndrumarea lui Iulian Chifiu, la cotidianul „Independentul”. De-a lungul carierei jurnalistice, Mircea Gabriel v-a colabora cu diverse publicații, printre care: „Cap limpede”, Săptămânalul „7 zile”, „Independentul” (Galați), „Ziua” (Galați), „Monitorul de Galați”, revista „Dominus”, „TIR Magazin”, „Apel de urgență” (redactor-șef). În prezent este coordonatorul proiectului BookLand Evolution – specialist în marketing și comunicare. În anul 1989, la doar 18 ani, a participat la Revoluția Română din București.

 

În ultimul an al dictaturii ceauşiste eraţi elev în clasa a XII-a. Care erau speranţele unui tânăr, aflat la început de drum, în contextul social al acelei perioade?

În ultimul an al dictaturii ceauşiste – anul 1989, moment de răscruce pentru soarta poporului român – eram încă pe băncile şcolii. Învăţam la Colegiul Naţional „Aurel Vlaicu” din Bucureşti. Visam la o viaţă mult mai tumultoasă. Nu aveam un termen de comparaţie, aveam însă o stare de spirit care venea în totală contradicţie cu modul brutal în care eram învăţat că trebuie să trăiesc, să mă formez ca om… nou. Eram conştient, însă, de limitele impuse de sistem, de modul diabolic care se impregna în atitudinea şi în starea de spirit a celor din jurul meu. Priveam cu teamă această metamorfoză. Puţini îndrăzneau să iasă din tipar… să gândească, să inoveze, să se revolte. Încă din timpul şcolii – în cele mai nefericite cazuri, încă din familie – eram îndoctrinaţi, intoxicaţi cu neadevăruri, cu idealuri şi promisiuni ce nu reflectau realitatea, simţirea unui om liber, capabil să-şi fixeze propriul drum în viaţă. În rândul tinerilor, apropiaţi vârstei mele de atunci, se accepta tâmp şi fără a simţi vreo povară, orice aspiraţie a regimului. Mulţi gândeau limitat, se subordonau mecanic, eu însă nu mă număram printre ei. Ştiam ce mă aşteaptă: plafonarea şi tăcerea! Şi mai mult decât atât… după încadrarea în producţie ar fi urmat „slalomul uriaş” al vieţii. Să înveţi să trăieşti, plonjând continuu printre slugi proletare, aşa-zişi prieteni – turnători ocazionali – şi printre cei care se angajaseră turnători cu state de plată, la partid. Un compromis pe care nu aş fi putut să îl fac şi care mă determina să mă gândesc, din ce în ce mai des, la fuga din ţară. Cu toţii eram condamnaţi să trăim în tăcerea neputinţei noastre, dar drama acelor timpuri doar unii o conştientizau… şi foarte puţini se revoltau!

Raiul în societate era produsul gândirii impuse de Partidul Comunist! Cunoaştem acest fapt! Totul se desfăşura, în cotidian, întrun ritm incoerent, lipsit de firesc, de spirit…de normalitate.

Ni se impunea un mod de gândire care trebuia aplicat zi de zi. Nu aveam capacitatea de a vedea dincolo de informaţiile pe care le primeam, de regulile sociale impuse. Evident, simţurile ne spuneau – sau ar fi trebuit să ne spună – că lucrurile nu pot sta aşa, că viaţa poate fi trăită şi în alt mod decât cel stabilit la fiecare plenară, congres, însă drama era mult mai profundă decât cea care se releva în mintea unora, la acel moment.

Ca oricare alt om dornic de libertate, încercam să-mi imaginez ce ar presupune o soartă mai bună, însă fiecare zi mă trezea la realitate! Plecam de la şcoală îngândurat, reflectam, analizam. Priveam cu jenă spectacolul transformării celor din jurul meu în marionete… așa-zişi comandanţi de grupă, de clasă, ce trebuiau să determine o anumită revigorare a unui colectivamorţit, incapabil să se ridice la nivelul lor. Penibil!

Eram dezgustat! Locurile de muncă pe care le oferea societatea, sistemul, întreaga scenă a vieţii sociale, munca în fabrici şi uzine… întregul tablou mă înspăimânta! Nu eram singur că mă voi încadra într-o astfel de rutină!

Cum se desfăşura o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră în timpul regimului Ceauşescu?

Am trăit zile apăsătoare. La şcoală eram uneori tratat precum un paria, alteori nu se putea discuta despre mine ca despre un bun al societăţii multilateral dezvoltate. Motivele… revolta tatălui meu, Adrian Mircea, împotriva sistemului comunist, lipsa mea de apetit atunci când se dorea folosirea elevilor în scop demagogic, proletar (spectacole de partid organizate cu prilejul zilei de 1 Mai, 23 August ş.a.m.d., recitatori, închinători de ode). Alături de dr. Ionel Cană, tata a fost membru fondator al mişcării Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România – 1979 (Mişcarea SLOMR). În toamna lui ’79, într-o seară, tata nu a mai ajuns acasă. Târziu am aflat că fusese arestat. Pe atunci locuiam pe Calea Giuleşti, zona Prunaru, la etajul 8 al unui bloc construit lângă calea ferată. Securitatea avusese grijă să ajungă şi la domiciliul bunicilor din Giuleşti-Sârbi, strada Sculptorilor, nr. 32 b, sector 6. Au ridicat documente, mai tot ce au găsit, de la înscrisuri până la corespondenţă. Aveam opt ani. Au urmat zile grele pentru familia mea… Ulterior, am aflat că cel care l-a denunţat pe tata a fost preşedintele de bloc, domnul Ilie – aparent un om interesat de mişcarea SLOMR!

În rest, ca fiecare elev din acea perioadă, eram obligat să particip la munca agricolă. Culegeam plante medicinale şi adunam castane, iar pentru laboratorul de biologie al şcolii generale asiguram necesarul de frunze de dud pentru creşterea viermilor de mătase. În fiecare an plăteam un bir – planul de sticle şi borcane. Era deosebit de greu să menţii ritmul colectării. Fiecare elev trebuia să contribuie cu un număr de sticle şi borcane reciclabile. Dacă nu găseai în gospodărie cantitatea stabilită de şcoală, trebuia să plăteşti contravaloarea acestora. Nu a fost uşor. De la vârsta de doi ani am fost crescut de către bunica din partea tatălui. Locuiam în Cartierul Giuleşti-Sârbi. Bunica, Ecaterina Mircea, avea origini greceşti. Nu i-a fost deloc uşor să îmi poată plăti contribuţiile cerute de şcoală. Era pensionată pe caz de boală, dar nu avea niciun venit, şi la un moment dat, pentru a face faţă situaţiei, s-a angajat la biserica din cartier. Suma pe care o primea de la preot era modestă, dar bunica era apreciată pentru corectitudine, pentru simţul onoarei şi al responsabilităţii. Cantitatea sticlelor şi borcanelor nu era stabilită prin lege. Se considera că învăţământul în România comunistă era… gratuit!

Nu mi-a plăcut şcoala. Ceea ce se numea școală! Iubeam istoria, dar nu ceea ce se preda. Citeam mult – două, trei cărţi pe săptămână, Turgheniev, Dostoievski, Hervè Bazin, Laurenţiu Fulga, Stelian Neagoe, Augustin Buzura, şi nu în ultimul rând, Marin Preda. Mai tot ce prindeam.

Cea mai mare bucurie a mea o reprezenta echipa de fotbal Rapid Bucureşti. În fiecare duminică, atunci când echipa avea meci acasă, mergeam cu bunicul, Mircea Ion, la stadion.

Vă descriu toate aceste experienţe şi, totuşi, am impresia că exprimarea îmi este săracă! Cine nu a trăit în acea vreme, nu cred că poate înţelege pe deplin ritmul acelor zile! Tinerii din zilele noastre nu concep astfel de realităţi… ce li se par abstracte! Exista o anumită sărăcie sufletească, care ne completa în mod strălucit existenţa bizară. Sfătuiesc tinerii să caute informaţii despre Coreea comunistă, pentru a înţelege şi a avea o imagine cât mai apropiată de ceea ce noi am trăit.

După arestarea tatălui dvs., Adrian Mircea, au existat presiuni din partea regimului asupra familiei?

Din 1979 familia mea a intrat în vizorul Securităţii! Imixtiunile au continuat până în anul 1989! Tatei i-a fost întocmit dosar pentrudeţinere de documente împotriva sistemului, propagandă, etc. A fost cercetat şi supravegheat până în decembrie 1989. Fiecare pas îi era urmărit cu atenţie!

Rebeliunea domnului Adrian Mircea s-a oprit în anul 1979, după arestarea sa?

Nu. Dimpotrivă. Deşi ştia că este atent monitorizat, nu a renunţat la idealurile sale. Lucra la Institutul de Cercetări Metalurgice, cu sediul pe bulevardul Constructorilor. Scotea oamenii din secţii – se strângeau în jurul lui 50-100 de persoane – şi vorbea liber… despre Occident, despre libertatea de exprimare. În şedinţele de sindicat se ridica şi le spunea că problema oamenilor nu este lipsa produselor, ci starea de fapt a societăţii. Era cunoscut ca instigator şi, drept urmare, în cele două vizite ale lui Ceauşescu la institut, în ’85 şi ’86, l-au urcat într-o dubă şi l-au lăsat în câmp, în apropiere de comuna Roşu. Exemplele pot continua…

Tata m-a învăţat ce înseamnă libertatea! În ultimii doi ani de liceu l-am copiat. În anul ’88 am devenit membru UTC. M-am dus singur pe Calea Plevnei, unde se afla biroul organizaţiei de bază a PCR (sigur, niciodată nu am ştiut care era denumirea acelui birou). Am primit carnetul, şi la câteva zile, i-am dat foc în clasă, de faţă cu toţi colegii. Bineînţeles că au fost propuneri pentru exmatricularea mea… astfel de manifestări nefiind tolerate!

Ce a reprezentat pentru dvs. momentul decembrie 1989? Anticipaţi valul schimbării ce avea să cuprinsă întreaga ţară?

Totul! Trăiam o viaţă care nu era a noastră şi Dumnezeu a vrut să fie altfel. Decembrie ’89 a însemnat drumul spre libertate al poporului român. Cum puteam eu – fiul unui disident – să-i rămân indiferent istoriei? Nimic nu m-ar fi putut ţine în casă. A fost totul sau nimic. Atunci am simţit că am un scop, că pot muri şi că astfel îi pot da vieţii mele un sens!

Aşteptam schimbarea. În mintea mea inventam câte un scenariu în fiecare zi. Eram un tânăr boem cu idealuri înalte!

În ce zi aţi ieşit în stradă?

În ziua de 21 decembrie, după terminarea programului şcolar, mă îndreptam spre casa părinţilor mei. În apropierea casei am auzit cum una din vecine striga către mama: „Zoica, ceva se petrece! Centrul este blocat de armată, de Securitate!’’

Acela a fost momentul declanşator! Am plecat spre Piaţa Romană cu primul autobuz, 331, care a ajuns în staţie. Aproape de Piaţa Lahovari, autobuzul 331 a oprit, iar şoferul a spus că nu merge mai departe, fără nicio altă explicaţie.Trebuia să traverseze B-dul Magheru, în zona restaurantului Grădiniţa (actual McDonald’s), spre magazinul Eva. Era în jurul orei 12-12.30. Călătorii s-au speriat şi au început să pună întrebări. Şoferul nu a vrut să ne răspundă. Am coborât şi am alergat spre zona restaurantului Grădiniţa. În jurul meu, pe trotuar, sute de oameni, iar în mijlocul bulevardului, în zona Piaţa Romană, erau circa 50-70 de persoane. I-am văzut îngenunchiaţi, rosteau „Tatăl nostru”, iar în jurul lor – în zona Teatrului Nottara şi a magazinului Eva – trupe de soldaţi ce blocau bulevardul, spre Intercontinental. M-am alăturat celor de pe mijlocul bulevardului şi am spus împreună rugăciunea noastră lui Dumnezeu, privind cu mirare spre sutele de persoane care stăteau pe margine şi nu îndrăzneau să ni se alăture!

Grupul format la Romană s-a îndreptat spre sensul giratoriu – ne strânsesem aproape 600 de persoane. Scandam: „Libertate!”; „Vrem pâine!”; „Jos Comunismul!”. Acolo l-am văzut pe Ciotîrlă Alexandru, alături de alţi colegi deai săi de la fabrica de avioane. I-am recunoscut vocea în mulţime, l-am căutat cu privirea şi am fost fericit că trăiesc alături de un cunoscut acel moment unic. În jurul orelor 16-17, trupele din faţa noastră au început să pună presiune, să împingă grupul de demonstranţi, în ideea de a-l destabiliza, de a-l imprăştia. Au pătruns apoi în coloană blindatele, celebrele TAB-uri. Am fugit în toate direcţiile, căutam să scăpăm cu viaţă. Eu şi Alexandru Ciotîrlă ne-am îndreptat spre bulevardul Dacia. Ne-am continuat protestul şi am pornit spre Ştefan cel Mare, Piaţa Obor, statuia Ţăranului Român şi în final, spre Universitate. Strigam spre mulţime: „Veniţi cu noi!” şi „Libertate!”. Oamenii ni se alăturau. Ne strânsesem iniţial 1000. Seara am ajuns la Piaţa Universităţii. Nu ştiam ce se va întâmpla. Eram într-o stare de efervescenţă! Scandam cu gândul că ne îndreptăm spre drumul libertăţii!

Am pus umărul la ridicarea Baricadei, apoi – dorind să știu ce se petrece –, m-am urcat să văd ce se petrece dincolo şi m-am îngrozit. Sute de soldaţi erau în poziţie de tragere, nu aşteptau decât un ordin. Nu ştiu cât era ceasul, se întunecase, şi am văzut cum unii ofiţeri ai armatei şi-au pus măştile pe faţă. Aceştia se aflau peste drum de Intercontinental, într-un dispozitiv, în zona restaurantului Dunărea, iar la scurt timp s-a dezlănţuit iadul. Cerul era brăzdat de trasoare. Cisterne blindate cu tunuri de apă au coborât în viteză spre Piaţa Unirii. Apoi, reveneau în tentativa de a împrăştia mulţimea dezlănţuită. A fost un infern şi am ştiut că nimic nu va mai fi ca înainte.Cu greu am reuşit să ne refugiem pe spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional. Oamenii erau speriaţi. Am fost călcat în picioare, pentru că fiecare încerca să îşi salveze viaţa. Era haos. Cu greu am reuşit să îl găsesc pe Alexandru. Îl strigam cât mă ţineau plămânii, dar infernul produs de armamentul greu, mă acoperea. Împreună căutam un refugiu. Maşinile Miliţiei, soldaţii, trupele speciale erau peste tot.

Am fugit spre Institutul de Arhitectură şi apoi am căutat un drum spre Ştefan cel Mare, coborând spre Udrişte, Piaţa Unirii. De acolo am mers spre casa părinţilor mei. Eram îngroziţi. Nu ştiam ce să facem, ce va aduce ziua următoare. Am văzut oameni căzuţi şi striviţi sub şenilele blindatelor. Aveam impresia în fiecare secundă că unul dintre noi va muri.

Cum s-a sfârşit calvarul zilei de 21 decembrie ’89?

În jurul orei 0 am ajuns pe Bulevardul Ştefan cel Mare, în zona Stadionului Dinamo. Acolo am fost opriţi de o patrulă comună a Miliţiei şi a gărzilor patriotice. Ne-au legitimat şi am fost întrebaţi ce se întâmplă cu noi. Le-am spus că a început revoluţia. Erau îngroziţi.

Ce a urmat?

Eram hotărât să merg până la capăt. A doua zi, în jurul orei 8, am pornit spre Piaţa Romană. Am făcut parte din grupul format în zona restaurantului Grădiniţa. Trupele de soldaţi blocaseră zona. La un moment dat, l-am zărit în mulţime pe actorul Mircea Diaconu. Am scandat: „Şi noi am fost soldaţi şi nu am tras în fraţi!”, „Libertate!”, „Ole, Ole, Ole, Ceauşescu… nu mai e!”. Acolo am prins un steag împreună cu Alexandru Ciotîrlă. Apoi am căutat un obiect ascuţit. Alexandru a găsit la un manifestant un brigeag mic şi a tăiat stema RSR. Ne-am chinuit amândoi, dar asta nu mai contează. Nu a contat decât faptul că am fost primele persoane care au avut curajul să taie stema RSR de pe steag, la Piaţa Romană.

În jurul orei 10.30 am aflat că generalul Milea s-a sinucis. În acel moment, oamenii au început să strige: „Armata e cu noi!” Ne apropiam de TAB-uri, de soldaţi şi le spuneam: „Şi noi am fost soldaţi şi nu am tras în fraţi!” Încercam în permanenţă să vorbim cu soldaţii, însă aceştia erau crispaţi. Momentul de înfrăţire cu armata a fost mai mult decât o victorie. Am sărit cu toţii pe tancuri şi i-am îmbrăţişat pe soldaţi.

La un moment dat, s-a creat o coloană care a mers spre Televiziunea Română. Alexandru şi cu mine ne-am urcat pe al doilea TAB, împreună cu alţi manifestanţi. În jurul orei 12.00 am ajunsla televiziune şi am intrat în curte. Mă aflam acolo chiar în momentul în care cetăţenii din curtea televiziunii voiau să-l linşeze pe unul dintre fraţii lui Nicolae Ceauşescu. Ştiu că am făcut zid cu Ciotîrlă şi l-am dus în sediul televiziunii. L-am predat unor soldaţi. În acele momente am simţit că toţi cei din jur intră în panică. Pătrundem în clădire şi auzim focuri de armă. În curtea Televiziunii era un haos de nedescris. Au fost momente unice în viaţa mea, mă refer la acele zile ale lui ’89, iar astăzi îmi vine destul de greu să recompun amănunte… poate esenţiale. Am căutat să fim în permanenţă în focul evenimentelor, fie la televiziune, fie la Radiodifuziune sau la CC. Am parcurs zeci de kilometri şi ne-am implicat în tot ce se putea pentru a sprijini armata şi grupurile de manifestanţi, solidare cu noi. Este uşor să mă întrebaţi „ce ai făcut?” sau „cât de relevant e ceea ce ai făcut?”. Nu găsesc un cuvânt care să definească acel moment. Dar ştiu că dacă aş fi făcut de 100 de ori mai puţin mi-aş fi reproşat toată viaţa! În seara zilei de 22 decembrie am fost rănit. O bucată de zid mi-a lovit obrazul stâng. Mă aflam într-o cameră de la unul din etajele superioare ale actualului Hotel Hilton. Am urcat la etajul patru cu un grup înarmat cu automate cu lunetă şi am localizat, pe acoperişul Muzeului de Istorie, guri de foc de armament greu. Voiam să depistăm locul de unde se trage în mulţime. De la balcon vedeam flăcările ce cuprinseseră sediul BCU. În cameră era beznă. Am căutat un comutator pentru a aprinde o aplică de pe perete, dar am aprins şi lumina în cameră, moment în care gloanţele s-au năpustit asupra noastră. Eu am fost trântit la pământ de o bucată desprinsă din balcon – în urma tirurilor de armă. Au fost momente grele. Am dorit să fim pretutindeni în acele zile fierbinţi ale istoriei.

Târziu, am format echipe de pază-control la staţia de metrou – Piaţa Victoriei 1. Am ştampilat ecusoane de pază-control pentru cei care se aflau în dispozitiv în acele zile. Am cărat răniţi, am adus saltele şi butoaie cu apă de la o staţie de metrou la alta. Am făcut cu schimbul în zona de pază şi control şi am dormit două-trei ore pe noapte. Am plecat ultimul din dispozitiv.

În încheiere, doriţi să mai adăugaţi ceva?

Trecutul trebuie învăţat, descifrat, iar pentru a nu repeta greşelile acestuia avem nevoie de principii solide, de o scară de valori morale, insuflate de familie și respect de sine. Trebuie să învăţăm sa fim răbdători cu noi înşine, în primul rând, să fim perseverenţi în atitudinea pozitivă şi, nu în ultimul rând, avem nevoie de spirit de sacrificiu… Altfel, nu vom şti să preţuim, niciodată, ceea ce am câştigat prin jertfă în 1989. Va trebui să învăţăm generaţiile ce vin să aibă proprii lor eroi – ai naţiunii, ai unui moment din istorie, ai sportului naţional – eroi ai lor, din rândurile lor. Este nevoie de o schimbare permanentă, de o trezire la realitate a conştiinţelor amorţite pentru a depăşi acest impas şi pentru a ne bucura de libertatea pe care fiii şi fiicele, mamele şi taţii noştri au cucerit-o în decembrie 1989!

Interviu realizat de E.D.

„Caietele Revoluției”, nr. 3 (64)/2016

Autor: Elena Diaconu