Confruntând trecutul. 15 noiembrie 1987

Data: 28 aprilie 2017

 

Mircea SEVACIUC (n. 3 februarie 1954, Dorneşti, jud. Suceava), muncitor mecanic la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Ro- şu”, Braşov. În data de 15 noiembrie 1987, participă la revolta ce avea să cuprindă stră- zile Brașovului, provocată de muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu”, ca urmare a întărzierii plății salariilor. Alături de colegii săi de la ÎABv, a scandat în fața sediului Comitetul Judeţean PCR din Braşov: „Jos cu dictatorul!”, „Vrem pâine!” „Jos Ceauşescu!” şi a cântat „Deşteaptă-te române!” Mircea Sevaciuc va fi arestat, anchetat, judecat și, în cele din urmă, deportat, împreună cu alţi 60 demonstranți, la Rădăuţi, jud. Suceava.

 

După Revoluţia din Decembrie 1989 se reîntoarce în Braşov. Ce a reprezentat pentru dumneavoastră experiența dictaturii ceaușiste? Există vreun eveniment din acea perioadă care continuă să vă marcheze și în prezent?

Regimurile comuniste nu au reușit să asigure cetățenilor un trai decent și demn – cu toate semnificațiile pe care le înglobează aceaste noțiuni – comparativ cu societățile occidentale! Situația românilor nu avea să fie excepția de la regulă… De mai mulți ani, Ceauşescu se afla în război cu propriul lui său popor! Traiul precar, frica, lipsurile devin, din păcate, argumente solide în acest sens, și nu în ultimul rând, exerciții de memorie pe care fiecare român – care a experimentat cenzura acelor timpuri – le parcurge cu amărăciune atunci când își confruntă propria istorie.

Produsele de strictă necesitate precum: pâinea, laptele, carnea, zahărul, uleiul etc. erau rarităţi în vitrinele magazinelor din țară. În timp ce activiștii se aprovizionau cu alimente de la Gospodăria de partid, securiștii și miliţienii de la alimentarele sediilor unităților, iar cadrele militare de la popotele din dotare, poporul era înjosit, umilit și disprețuit.

Vedeți dumneavoastră… și acest interviu se transformă într-un exercițiu de memorie dureros, căci impune o confruntare cu un trecut care, în sinea mea, a rămas nevindecabil. Sărăcia acelor zile mă marchează și astăzi… sunt efecte pe care timpul nu le poate estompa așa ușor! Pentru ca familia să nu sufere din cauza penuriei de alimente am dezvoltat o rețea de aprovizionare în județele Suceava, Bacău și Prahova. Nu le puteam spune copiilor noștri „că nu avem cu ce să-i hrănim” pentru că un tâmpit pe nume Ceaușescu a ales să-și înfometeze poporul!

Tinerii care nu au trăit în comunism și sunt obișnuiți cu avantajele unei societăți deschise pot califica aceste experiențe ca fiind elucubrante, însă ele au existat!

În ce domeniu lucrați în timpul regimului?

„Dar, cine eram eu de fapt? Un biet oștean din armata lui Ștefan cel Mare care a participat, în 15 noiembrie 1987, la bătălia de la Brașov, împotriva armatei lui Ștefan Gheorghiu” (15 Noiembrie 1987 – Ziua Demnității, ed. Korn-Art, 2007).

Până în 1989 am fost calificat în mai multe meserii: sculer-matrițer, strungar, rectificator, lăcătuș. În ’87 eram șef de formație la Linia arbori cotiți 135 CP Secția 525 din Întreprinderea Autocamioane Brașov. În anii 1982 și 1987 am fost desemnat „Fruntaș în Întrecerea Socialistă”pe secție, lucru cu care mă mândream pe atunci, întrucat nu eram membru PCR. Am stabilit și o performanță tehnică unică în acea perioadă! Am trecut un arbore 135 CP adus din forjă prin 45 de operații tehnologice, ultima fiind echilibrarea după care piesa era introdusă în blocul motor la atelierul de montaj!

În 1986 secretarul de partid pe secție, Constantin Marin, mi-a spus că îmi va da o recomandare pentru a intra la Școala de Maiștri din ÎABv. Singura condiție era să mă înscriu în PCR. I-am spus că accept după ce voi prezenta dosarul cu soluțiile tehnice propuse de mine pentru ca producția de arbori să crescă cu 15-20% – una din inovațiile mele care funcționează și în prezent și care a fost însușită de Compartimentul Tehnologic. Și tatălui meu i-a fost furată cea mai valoroasă inovație și procentul de 6%!

Momentul noiembrie 1987. Ce a determinat revolta brașovenilor din ziua de 15 noiembrie?

Într-o frumoasă zi de toamnă, în 15 noiembrie 1987, „stegarii” au ales să protesteze în stradă, în timp ce comuniștii se aflau în jurul unei mese îmbelșugate, la victoria alegerilor!  

La lungul șir de restricții: raționalizarea alimentelor, agentului termic, energiei electrice etc. – pe care le înduram cu toții –, conducătorii în frunte cu PCR, au mai aplicat o lovitură capitală salariaților: diminuarea nejustificată a salariilor! Deși Brașovul era al doilea oraș industrial din țară și asigura 18-20% din exportul Romaniei, Ceaușescu nu a putut trece cu vederea faptul că în 1936 a fost condamnat, de un Tribunal din Brașov, la 2 ani și 6 luni de închisoare pentru „agitație comunistă și… provocarea de bătălii sociale”!

Cum s-a derulat acea zi și în ce a constat implicarea dvs. în evoluția situației create?

Povestea revoltei din ’87 a avut un sfârsit tragic – deportarea, despărțirea de cei dragi, umilirea, disprețul. Nu regret, însă, experiența libertății căci în acele momente, noi, brașovenii am decis să ne trezim din amorțeala și rigiditatea impusă de sistem și să ne gândim la libertate!

Familia mea a participat de la începutul protestului și până în clipa în care a fost înnăbușit de forțele de represiune! După… a urmat deportarea la Rădăuți, dar, repet, nu regret!

În noaptea de 14 spre 15 noiembrie ’87 toți cei 93 de angajați de la secția 440 MatrițeStanţe au încetat lucrul, în semn de protest față de diminuarea salariilor – actul lor a reprezentat primul germene de organizare si cheia izbucnirii revoltei. Activiștii comuniști din ÎABv au alertat Securitatea, care a trimis 20 de inși, civili, sâmbăta seara, însoțiti de un maior și un căpitan. La scurt timp, coloana de la Secția 440, care cuprindea aproape 300 de oameni din ambele schimburi, se deplasează spre Palatul Administrativ. În drum, li se alatură salariați de la alte 10 secții, inclusiv soția mea, Elena, care lucra la Secția 520 din ÎABv. 

În data de 14 noiembrie am lucrat în schimbul I – și fiind în comisia de plată am dat salariile –, am revenit la schimbul III urmând să rămân și schimbul I, tot în aceeași zi. În cursul nopți am auzit de la dispeceri faptul că salariații de la 440 au încetat lucrul!

Distanța între secții era de peste 500 de metri. În momentul în care Elena a ajuns în secția 525, fiind în primele rânduri ale coloanei conduse de „omul cu casca albă” – Aurică Geneti, mi-am mobilizat echipa de subalterni (Pătraucean Radu, Petre Ion, Ilie Ionel, Gheorghe Hăldan, Năstase Ion, Nicutari Pavel, Rusu Vasile, Potop Stelica, Artenie Gheorghe, Ursulean Liviu, Creţu Maria, Robota Dumitru și alții), spunându-le: „Dacă nu veniţi acum, să nu vă mai aud vreodată că spuneți că e rău cu Ceauşescu”. Grupul condus de mine a mers până la capăt!

Forțele coordonate de PCR – Securitatea, Miliția, conducerea tehnică, gărzile patriotice – au avut ca misiune menținerea pe platforma celor 3000 protestatari! Cu toate „ciudățeniile” care s-au întâmplat la porțile I și II cu „sprijinul” profesioniștilor îmbrăcați în salopete, aproximativ 300 de salariați, însoțiti de cel mai bun prieten al nostru, Dumnezeu, și-au învins frica și și-au apărat drepturilor în strada! Cornel Vulpe s-a urcat și-a luat steagurile tricolore de la porțile I și II și le-a împărțit în mulțime. „Bătrânul” Ion Năstase, pe atunci în vârstă de 58 de ani, a spus: „să mergem la Județeana de Partid!”. La intersecția străzilor Poienilor cu Calea București, Geneti are ideea de a merge la „Tractorul” și propune să-i luăm cu noi și pe muncitorii de acolo. Din nou coloana a fost redirecționată de baieți! Cartierul ,,Steagul Roșu” l-am străbătut scandând: „Vrem mâncare pentru copii!”,„Vrem lumină!”, „Vrem căldură!”, „Vrem banii înapoi!”, „Veniți cu noi!”. În dreptul Spitalului județean, făgărășeanul Liviu Budac a avut ideea înțeleaptă să cântăm „Deșteaptă-te, române”. Colegul Farcaș a dat tonul. A fost semnalul descătușării oamenilor.

Când protestatarii anticomuniști au ajuns la sediul Consiliului Popular Județean PCR, ușile acestuia erau blocate. S-a încercat un soi de dialog cu primarul Calancea, care aparuse între timp. Răspunsul acestuia „astăzi sunteți voi tari, dar mâine vedem noi a pus gaz pe foc. Mulțimea furioasă începe să huiduie! Ușile au fost larg deschise. Cel mai înălțător moment a avut loc când cei peste 10.000 de brașoveni au aplaudat căderea și arderea tabloului lui Ceaușescu! Gestul lui Gheorghe Duduc de a-și împreuna palmele și a le ridica deasupra capului salutând mulțimea imitându-l pe Ceaușescu, a stârnit hohote de râs și o stare de de bună dispoziție, de mulțumire cvasi-generală a celor prezenți.

Despre asaltul protestatarilor anticomuniști asupra sediului județean PCR a aflat însuși Ceaușescu! Prim-secretarul Petre Preoteasa aflat în birou – întins pe podea –, îi relata telefonic pe linia T.O. despre amploarea distrugerilor! La un moment dat s-a auzit o bufnitură. Ceaușescu speriat a întrebat: „Se trage?”, iar tovarășul Preoteasa l-a liniștit pe „cel mai iubit fiu…!” spunându-i că „zgomotul a fost produs de o piatră… aruncată în fereastră!”

Care a fost reacția autorităților?

Scutierii aduși din Câmpina au invadat orașul! Prima persoana care a fost prinsă și aruncată în dubă, în timpul desfășurării protestului, a fost Gheorghe Duduc. Toți cei 300 de protestatari au intrat în vizorul autorităților, în special numele ce se găseau pe lista întocmită la ÎABv.

Brașovul era sub stare de asediu. Forțele represive controlau străzile orașului! Activiștii PCR cereau în cadrul ședințele de „analiză” condamnarea noastră la moarte! Porțile rutiere și feroviare de intrare în oraș erau sub control.

În țară a fost declarată stare de necesitate gradul II pentru intimidare. A fost constituită de urgență o comisie specială de anchetă formată din 218 lucrători ai regimului represiv cu scopul de a-i ancheta 24/24 ore pe protestatarii brașoveni.

Care au fost urmările?

În data de 3 decembrie 1987 a avut loc la Clubul ÎABv procesul penal în baza rechizitoriul întocmit de Procuratura Generală a României. Pe rol era judecarea cauzei penale – privind pe inculpații: Genică Aurică ș.a.m.d. – în urma săvârșirii infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prevazută în articolul 321, alin. 2 din Codul Penal. Au fost condamnate 61 de persoane la pedepse cu suspendare între trei și şase luni!

Privind retrospectiv pot să afirm că cea mai valoroasă faptă de eroism a mea s-a consumat în timpul procesului. Când mi s-a dat cuvântul am declarat că… nu sunt de acord cu plata despăgubirilor materiale. Cele 21 de persoane care au urmat, au repetat cele afirmate de mine.

Procesul a fost transmis în direct la Cabinetul 1 al preşedintelui Nicolae Ceauşescu prin trei camere fixe de luat vederi, iar în anticamera de lângă Sala Clubului urmăreau procesul pe monitor: prim-ministrul Constantin Dăscălescu, procurorul general al României, N. Popovici, şeful Securităţii Statului, generalul Iulian Vlad, ministrul de Interne Tudor Postelnicu, generalii: Nuţă, Macri etc.

Într-o Românie aflată sub strictă supraveghere, ecourile privind acțiunea brașovenilor din 1987 au trecut, în cele din urmă, granițele țării. Cum comentați această situație?

Revolta de la Braşov a fost un îndemn la curaj, un semn că nu suntem singuri, un semn că orice se poate cu sacrificii. Protestul noastru ne-a reamintit nouă, românilor, că putem spera la libertate! Prima informație despre revolta brașovenilor a fost răspândită lumii libere de către Emil Hurezeanu la postul de radio Europa Liberă în data 17 noiembrie 1987, la ora 19. Cancelariile occidentale au avertizat Bucureştiul asupra faptului că România este semnatara Tratatului de la Helsinki, protestatarii de la Braşov având, prin urmare, dreptul la un proces corect. S-au anunțat corespondenții internaționali la proces. Doina Cornea și Silviu Brucan au găsit de cuviinţă și s-au solidarizat cu protestatarii.

În data de 30 decembrie 1987, ziarul american „New York Times” a publicat, sub semnătura lui Vladimir Tismăneanu articolul „Tremors in Romania” cu mesajul „deportaţii nu trebuie să dispară!”.

Informaţiile despre revolta din Braşov au făcut înconjurul lumii şi i-a unit, pentru prima dată după instaurarea comunismului, pe românii din diaspora: Germania, Franţa, Italia, Anglia, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia. Posturi precum Europa Liberă, Vocea Americii, BBC, sau ziarele „New York Times”, „Le Figaro”, „Corriere della Sera”, „Liberacéon”, „La Stampa” au relatat detalii privind prostestul din 15 noiembrie 1987.

Ziua de 15 noiembrie a fost proclamata la München, în 1988, Ziua Internaţională de Solidaritate cu Poporul Român. Iniţiatorii acţiuni: Helmuth Frauendorfer, Herta Müller, Richard Wagner, Adrian Niculescu, Petrică Moldovan, Gerhard Ortinau, Florin Mătrescu, Doru Braia, William Totok etc. merită stima şi recunoştinţa noastră.

Anticipați în acele clipe posibilitatea înlăturării lui Ceaușescu de la putere?

Când cei peste 10.000 de brașoveni au aplaudat arderea tabloului lui Ceaușescu am întrevăzut pentru prima data posibilitatea unei Românii libere, dornice de eliberare! Un alt moment în care am sperat că români se vor ridica împotriva regimului dictatorial a avut loc în ziua de 2 martie ’89, când artistul brașovean Liviu Corneliu Babeș și-a dat foc pe Pârtia Bradul din Poiana Brașov, în semn de protest!

În primele luni de deportare la Rădăuți – urmare a protestului din 15 noiembrie – am avut mai multe discuții, de multe ori în cotradictoriu, cu tatal meu, Emilian Sevaciuc – el însuși o victimă a comunismului anilor ’50, despre viitorul meu, al familiei și al țării, în general!

„Mircea”, îmi spunea tata, „nu înțeleg de ce când ați participat la revolta de la Brașov, tu și Elena, nu v-ați gândit la copiii voștri. Ce vă lipsea?” Am încercat să-i spun că atâta vreme cât comuniștii se vor afla în fruntea țării, viitorul fiecăruia dintre noi este lipsit de perspectivă. Din păcate, în acele vremuri, teama paraliza conștiințe! Dar chiar și în acel context, aparent, fără scăpare, ideea de libertate prindea contur!

Când ați aflat despre revolta timișorenilor din decembrie ’89 și care au fost primele dvs. reacții la aflarea veștii că oamenii au ieșit în stradă?

Despre miracolul de la Timișoara – începutul eliberării României de comunism – am aflat în dimineața zilei de 17 decembrie ’89, când am fost vizitat de ofițerul Neculau pentru a verifica dacă  sunt în Rădăuți sau… la Timișoara!

Ce a reprezentat pentru dvs. momentul căderii dictaturii ceaușiste?

În decembrie 1989 ne-am eliberat de o molimă ce ne condamna la… exterminare. Astăzi, în ciuda dificultăților, în fiecare zi avem șansa unui nou început. În 1989 românii și-a recăpătat conștiința, luciditatea…, libertatea!

Cum comentați evoluția realităţilor postdecembriste?

Sinusoidală, abruptă! Greșelile trecutului sau mai bine zis lecțiile neînțelese – memorată în grabă, în mod mecanic, fără suport asertiv – a trecutului se răsfrâng asupra prezentului.

În încheiere, care este mesajul dvs. pentru cititorii revistei „Caietele Revoluției”?

Fiecare din noi, ca cetățeni ai acestei țări, avem datoria de a nu ne lăsa istoria pradă vacuității, nepăsării, neimplicării! Trebuie să ne confruntăm, să acceptăm și să înțelegem lecția trecutului pentru a putea clădi – cu o conștiință limpede – prezentul și viitorul!

Interviu realizat de E. D.

„Caietele Revoluției”, nr. 4 (65)/2016

Autor: Elena Diaconu