Am plecat la Revoluţie

Data: 16 decembrie 2015

 

AM PLECAT LA REVOLUŢIE

MIHAI MONTANU (n. 21 aprilie 1949, Bucureşti). În decem-brie 1989 lucra ca inginer proiectant. A participat la Revoluţia Română din Bucureşti şi a fost unul din membri iniţiali ai CFSN anunţaţi de Ion Iliescu în data de 22 decembrie 1989, la TVR. După 1989 a lucrat în Ministerul Afacerilor Externe. Între ani 1994-1997 a ocupat funcţia de conducere a Ambasadei Române în Namibia. Între anii 1999-2002 a fost ambasadorul României în Malaysia. În anul 2004 a ocupat funcţia de consul general al României la Rio de Janeiro.

Care era ocupația dumneavoastră în timpul regimului comunist?

După finalizarea studiilor universitare am lucrat ca inginer, mai întâi ca stagiar la Combinatul de Îngrășăminte Valea Călugărească – unde, astăzi, din păcate, au rămas doar niște fiare contorsionate, deși vorbim de o investiție care a dispus de o tehnologie performantă, importată din Italia –, apoi am dat examen în cadrul Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice și am devenit inginer proiectant pentru partea electrica a hidrocentralelor.

Am depus un efort constant în activitatea pe care am întreprins-o, reușind să proiectez, până în 1987, zece hidrocentrale – an în care am primit o notificare, cu un răgaz de două săptămâni, să-mi găsesc un alt loc de muncă. În acea perioadă, Partidul Comunist dăduse dispoziție ca toți cei care aveau rude în străinătate să fie dați afară din instituțiile principale. Sora mea era stabilită în Germania!

Prin forța împrejurărilor, m-am angajez la Energo-Montaj, unde am lucrat timp de doi ani, din 1987 până în 1989.

Anul 1989 a reprezentat un moment de cotitură în istoria Europei. În timp ce România rămânea fidelă dictaturii ceaușiste, în plan internațional structurile comuniste se prăbușeau treptat. În acest context, anticipați valul schimbărilor ce aveau să se producă în Decembrie 1989?

Ceea ce s-a întâmplat la Timișoara nu a fost o surpriză, ci confirmarea speranțelor noastre. Îmi doream ca România să fie cuprinsă de vârtejul schimbărilor ce aveau loc pe scena internațională. Anul 1989 a marcat o serie de schimbări majore, la nivel politic și social, în Europa. Românii trebuiau să reacționeze la un moment dat.

În timpul dictaturii ceaușiste, viața de zi cu zi era plină de nemulțumiri: frig, întuneric și foame. Televiziunea difuza programe scurte, de două-trei ore pe zi. Nu exista posibilitatea de a călători în străinătate. În magazine lipseau produsele necesare pentru un trai decent.

Era doar o chestiune de timp!

Când ați aflat despre revolta de la Timișoara?

Mi-a fost ușor să aflu ce se întâmpla la Timișoara. Nepoții mei, studenți în acea perioadă, locuiau chiar în centrul orașului, în apropiere de zona Operei.

Începând cu 16 decembrie 1989, mi-au relatat în convorbirile telefonice zilnice, starea de spirit a oamenilor și tot ceea ce se petrecea pe străzile Timișoarei.

Ce v-a îndemnat să ieșiți în stradă?

Timișoara a trezit conștiința românilor! Sloganul „Azi în Timișoara! Mâine-n toată țara!”a avut un efect de stimulare, nu doar asupra mea, ci asupra întregii populații. A fost imboldul de care aveam nevoie în acele clipe pentru a ieși în stradă.

Barbu Petrescu a avut inițiativa de a organizara mitingului din 21 decembrie – dată ce a marcat declanșarea Revoluției în capitală și explozia manifestărilor nemulțumirilor bucureștenilor. Mâhnirea pe care o acumulam zi de zi ne-a împins în stradă! Nu știam cum se va încheia. Doream cu ardoare căderea lui Ceaușescu!

21 decembrie 1989. Care era starea de spirit a bucureștenilor?

În data de 21 decembrie m-am dus la serviciu, la Energo-Montaj. La ora șapte, când am ajuns la birou, le-am spus colegilor: „Ceva se petrece în București. Haideți să vedem ce se întâmplă!”

Au fost reticienți. Șeful de colectiv mi-a spus că va chema Securitatea să mă aresteze. Pe la ora 10.30-11.00, când s-a spart mitingul din fața Comitetului Central, am plecat de la serviciu. Le-am spus colegilor: „Mă duc la Revoluție.”

M-am urcat în mașină și am pornit spre Piața Romană. Lumea deja se adunase. Era și un cordon de milițieni la intrarea spre bulevardul Magheru. Oamenii se uitau cu frică spre ei. Erau înarmați cu pistoale-mitralieră.

La un moment dat observ pe colțul bulevadrului Dacia, între Piața Romană și Calea Griviței ,o păpușă atârnată într-un pom, pe care scria Ceaușescu. În clipa următoare, în stânga mea, la o distanță de 2-3 metri s-a oprit o Dacie neagră, din care a coborât un cetățean ce semăna izbitor cu Ceaușescu. Îl întreb pe cetățeanul care coborâse din aceeași mașină: „Cine este?” Era generalul Andruță Ceaușescu. Apoi generalul ne întreabă: „Ce vreți copii?” Eu îi arăt păpușa și îi spun ce-l așteaptă dacă nu-l înlătură pe Ceaușescu de la putere. Lumea aflase, deja, cine este și se apropia amenințător spre el, moment în care s-a retras în mașină și a plecat.

După o perioadă scurtă, în jurul orelor 12.30-13.00, dinspre Ana Ipătescu, Secția de Miliție nr.1, au început să apară dube din toate sensurile. Coborau patru – cinci milițieni, care prindeau manifestanții și plecau cu ei. Dubele veneau și plecau în viteză. Oamenii s-au speriat și au început să se răspândească. Atunci am părăsit zona și am pornit spre Universitate, la Batiștei, unde alte grupuri de bucureșteni începeau să se strângă. Am stat acolo până au sosit mașinile de pompieri, care aruncau cu gaze lacrimogene înspre noi. M-am retras între Teatrul Național și Teatrul de Operetă. Mă gândeam ce să fac. Încă nu se înnoptase. La scurt timp, pompierii aflați în zonă încep să stropească cu un lichid care ne provoca usturime.

În jurul orei 18.00 observ pe unul, în față la Intercontinental, urcat pe umerii altor cetățeni, cu o portavoce în mână, care striga: „Jos Ceaușescu! Vrem guvern!” Era Dan Iosif.

Seara, militarii au început să tragă focuri de armă în aer, în timp ce noi eram cu mâinile goale și cu pieptul gol. Atunci am pornit spre casă. Milițienii erau pretutindeni. Nimeni nu putea să mai iasă din Piață. Printre ei se afla și Ciobanu, sectorist, care îmi spune: „Am primit ordin să nu vă lăsăm să treceți. Vin dubele.”

M-a lăsat să plec. Eu și încă vreo 50 de cetățeni am reușit să trecem de cordonul de milițieni. Am luat-o spre Alexandru Sahia. Dubele veneau în urma noastră. Era în jur de 23.30. În cele din urmă, am reușit să ajung acasă.

Care era situația în capitală, în data de 22 decembrie?

A doua zi dimineața, pe 22 decembrie, m-am dus la serviciu, undeera mare agitație. Le-am spus: „Haideți că a început Revoluția”. Șeful de colectiv îmi spune: „Am chemat Securitatea să te aresteze. Ești agitator! Provocator. Dușman al poporului!”. Am plecat iarăși singur. Niciun coleg nu mi s-a alăturat. Bulevardul Magheru era liber. Oamenii erau adunați la Intercontinental și la Piața Romană. Strada era blocată de mașini blindate. La Teatrul Notara, pe balcon, cineva striga lozinci anticeaușiste. Era Mircea Diaconu.

Pe la 10.30 am văzut ofițerii aflați în zonă care se uitau la stânga la dreapta. Unul dintre ei îmi zâmbește. Mă apropii și îl întreb ce ordin a primit: „Am primit ordin să ne retragem în cazarmă.” I-am luat steagul și l-am rugat să mă ducă, împreună cu alți 10 cetățeni, până în față la CC. Era trecut de ora 11.00. În fața CC-ului erau un lanț de oameni îmbrăcați în civil, cu spatele la CC și cu fața spre noi. Se țineau de brațe și strigau: „Fără violență!”. Apoi, a apărut Ceaușescu și cetățenii au început să-l huiduie. Eu am luat steagul, l-am rupt pe genunghi și am aruncat partea de jos spre Ceaușescu. În cele din urmă, am reușit să străpung cordonul format din oameni, am spat geamurile și am intrat în clădire, într-o sală de conferințe. Apoi am ajuns în studioul de televiziune al dictatorului. În partea tehnică a sălii se afla un telefon și o listă, unde se găsea numele lui Petre Constantin. Am format numărul și am rugat să se facă legătura cu postul de televiziune din CC. Vroiam să afle toată țara ce se petrece. Mi s-a răspuns că nu pot face legătura, dar că vor trimite o echipă de filmare.

Mi-am dat seama că prima mutare de șah a avut loc la CC. Ceaușescu plecase.

Împreună cu alţi necunoscuţi am părăsit sediul Comitetului Central – am ieșit pe O FEREASTRA, am sărit pe o mașină – și ne-am îndreptat spre Televiziune. Petre Roman dorea să ajungă în Studioul 4 – unde, împreună cu mine, Voinea și Chițac – am dat prima declarație către țară. Eu am redat un comunicat din partea celor care au ocupat CC-ul: „Țara este cu noi! Europa este cu noi!”.

Ieșim din Studio și Roman spune: „Trebuie să-l aducem pe Ion Iliescu”, și pleacă.

Între timp, pe hol aud o conversație între două doamne: A venit tovarășul Iliescu. Astfel aflu că este la atajul 11, împreună cu Petre Constantin.

Iau liftul și când ajung în dreptul ușii mă întâmpină Mihai Ispas, care îmi zice că nu am voie să intru. Ion Iliescu se afla într-o ședință. După două minute deschide ușa și spune: „Trebuie să ajung la Ministerul Apărării Naționale!”. Mă ofer să-l conduc. Ajungem la MApN și Iliescu intră în ședință. Voia să se asigure că Armata sprijină poporul. 30 de minute s-a confruntat cu Militaru. Nu căzuseră de acord cu denumirea noii structuri politice.

Aceasta este, în linii mari, experiența mea din zilele Revoluției.

Cum ați perceput comportamentul ofițerilor cu care ați dialogat?

Erau bine pregătiți. Am fost surprins să constat că răspund la ordinele unui civil, ceea ce indică o anumită disciplină și o pregătire specială față de un organ politic.

Acești oameni trăiau sub imperiul fricii față de „conducătorul suprem”. Reminiscențele regimului ceaușist, în acele momente, au fost de bun augur.

Dacă aș fi greșit sau aș fi dat un ordin incorect, m-ar fi terminat.

La ce se așteptau? Cum priveau schimbarea regimului?

Și la București, la Baricadă, și la Timișoara s-a strigat, în principal, „Jos dictatorul!”, nu „Jos comunismul!”.

Nu se așteptau la o schimbare drastică de regim, sperau, însă, la îmbunătățirea vieții de zi cu zi.

Privind retrospectiv asupra acestui sfert de secol de la producerea Revoluției Române din Decembrie 1989, care este percepția dv. asupra evoluției societății române?

Cu toții ne-am așteptat ca evoluțiile post-decembriste să fie pozitive. 26 de ani mai târziu, am rămas fără întreprinderi, și odată cu ele au dispărut și posibilitățile creșterii veniturilor, de păstrare a fondurilor de pensii, de învățământ; agricultura este neglijată. Din păcate, imaginea României în lume este degradată. Țara noastră nu există în politica internațională.

În încheiere, doriți să mai adăugați ceva?

Un ultim aspect pe care doresc să-l precizez. Timp de 26 de ani, Revoluția Română din Decembrie 1989 a fost aruncată în derizoriu, în desuetitudine, anatemizată, în discursul public croindu-și loc termeni precum loviluție, lovitură de stat, lovitură militară, de palat, etc. Propun termenul de Fenomen atunci când vorbim despre decembrie 1989, deoarece acesta descrie conglomeratul de evenimente declanșate de o masă de oameni revoltată ce a cuprins, treptat, orașele țării.

Interviu realizat de Elena DIACONU şi Alexandru GRIGORIU

Caietele Revoluţiei nr. 5-6 (60-61)/2015

Autor: Alexandru GrigoriuElena Diaconu