ULTIMELE ZILE ALE DICTATURII CEAUȘISTE

ÎN SFÂNTUL GHEORGHE

TODIRAŞ IOAN S-a născut în data de 26 decembrie 1958 în orașul Dolhasca, județul Suceava. A urmat cursurile Facul-tății de Drept din cadrul Universității București între anii 1990-1994. Începând cu anul 1990 a fost deputat în Parlamentul României. A ocupat funcția de expert guvernamental în intervalul 1993-2000. Din 2000 până în 2004 a fost vice-primar al sectorului 1, București. În prezent este director al Curții de Conturi din România – Departamentul Juridic. În decembrie 1989 a participat la Revoluția Română din Sfântul Gheorghe, județul Covasna.

Cum era viața de zi cu zi în timpul dictaturii ceaușiste?

Într-o Românie chinuită de foame, frig și frică, existența fiecărui cetățean era încremenită în derizoriu și expusă unor reguli absurde de trai. Oamenii se perpeleau în rutină și neajunsuri. Zilele nu se deosebeau între ele. Eram învățați să trăim într-o lume povârnită.

Lipsurile ne pândeau pe toți. Pe atunci mă apropiam de 30 de ani. Eram un tânăr căsătorit. Aveam doi copii. Găseam cu dificultate lapte praf, medicamente, alimentația de bază. Și, cel mai important lucru, în timpul conducerii lui Ceaușescu ne lipsea libertatea!

Dimineața mă trezeam devreme și porneam spre muncă. După program mă întorceam acasă. A doua zi o luam de la capăt. Nu aveai unde să evadezi. Aveam copiii la grădiniță. Pe atunci, îți plăcea sau nu locul de muncă, realizai bine sau nu sarcinile de serviciu, erai plătit așa cum erai plătit, însă nu aveai alternative. Nu existau alte surse de venit decât cele de la stat. Nu puteai să renunți.

Tinerii poate nu reușesc să înțeleagă, pe deplin, ce a reprezentat comunismul pentru istoria țării noastre. Este vorba despre o altă lume, la care ei nu au avut acces. Viața românilor, în acea perioadă, se ghida după alte coordonate. A trebuit să luptăm ca să fim liberi!

Unii dintre cei care au trăit experiența comunismului preferă însă să uite sau să-și nege traiul din acele vremuri. Eu, de exemplu, nu pot să afirm că nu am făcut politică înainte de 1989. Este adevărat că nu aveai cum să faci politică – nu în sensul pe care acest termen îl are în prezent, dar eram cu toții angrenați în mecanismul comunist, într-un fel sau altul. Cu toții trăiam și munceam în Republica Socialistă România!

Am fost numit membru de partid deoarece conduceam o organizație de tineret într-o întreprindere mare din Brașov, „Tractorul”, care avea angajați 11 mii de tineri. Cei care astăzi susțin că nu au fost membri de partid – în opinia mea – au fost acei oameni incomozi de care sistemul încerca să se debaraseze. Nu putem considera, însă, că toți membrii de partid erau comuniști înrăiți și aprigi susținători ai tovarășului. Nu puteai ocupa o funcție importată, nu aveai voie să promovezi într-o categorie profesională superioară dacă nu erai membru de partid. Dacă erai un bun cetățean și nu aveai antecedente penale erai obligat să fi membru de partid – pe atunci, această calitate era o formă de «recompensă» a regimului. Aparatul lui Ceaușescu cuprindea în cleștii săi toate domeniile de activitate ale cetățenilor. Era omniprezent. Dacă te împotriveai erai expus riscului.

Care era ocupația dumnea-voastră în anul 1989?

În anul 1989 lucram ca șef de birou la întreprinderea Baza de Aprovizionare Tehnico Materială din municipiul Sfântul Georghe, județul Covasna. În perioada dictaturii ceaușiste toate județele din România aveau o instituție care se ocupa cu provizionarea materialelor de construcții și a altor bunuri necesare zonei respective.

Prin natura meseriei trebuia să mă deplasez în diferite locuri ale țării, să închei contracte cu diverse întreprinderi sociailste de stat și să intru în contact cu foarte mulți oameni – cunoșteam starea de spirit a românilor, nemulțumirile, speranțele și nevoile lor. Acest lucru mi-a permis ca în anul 1987, în 15 noiembrie, să mă aflu la Brașov, printre cei care și-au manifestat nemulțumirea față de regimul comunist.

Împreună cu vreo 20-30 de tineri ne-am adunat în fața clădirii „Modarom”. Ulterior, numărul a crescut. Ne-am deplasat în grup și am scandat: „Libertate!”, „Jos Comunismul” până în fața Comitetului Județean. Se adunaseră mai multe grupuri de demonstranți, dar din păcate, eram puțini… pentru o acțiune atât de importantă și care, în cele din urmă, a fost înăbușită de organele de represiune.

Revolta muncitorilor brașoveni rămâne izvorul Revoluției Române din Decembrie 1989. Eram tineri și naivi. După ce ne-au reținut și anchetat am asistat neputincios cum prietenii și cunoștinele apropiate trebuiau, forțați de autorități, să-și părăsească casa și să se mute în alte localități.

Anul 1989 a reprezentat un moment de cotitură în istoria Europei. În timp ce România rămânea fidelă dictaturii ceaușiste, în plan internațional structurile comuniste se prăbușeau treptat. În acest context, anticipați valul schimbărilor ce aveau să se producă în Decembrie 1989?

În anul 1989, în plan politic și social, pe scena internațională s-au înregistrau schimbări majore. Ascultam știrile difuzate de Europa Liberă și așa știam care era situația în blocul comunist. Era limpede. Era doar o chestiune de timp! Cu toții speram ca lucrurile să se schimbe și în România!

Evenimentele din 16 decembrie 1989 m-au prins la Timișoara! Trebuia să contractăm niște utilaje de la o fabrică pentru întreprinderea la care lucram, Baza de Aprovizionare Tehnico Materială.Acolo am văzut nemulțumirea și curajul timișorenilor, în special al tinerilor, care invadaseră străzile orașului. Când m-am întors din delegație, în Brașov, dar și în restul țării, era acalmie... Era liniștea dinaintea furtunii!

Zilele treceau și informațiile începeau să circule. Mi-am dat seama că în sprijinul timișorenilor trebuie să se implice întreaga țară. Stătea în dorința și puterea noastră să ne eliberăm de jugul dictaturii ceaușiste!

În ce a constat implicarea dv. în desfășurarea Revoluției din Decembrie 1989?

În cadrul platformei industriale la care lucram, Baza de Aprovizionare Tehnico Materială, erau mai multe întreprinderi: Utilaje Auto, Mașini și Aparate Electrice, etc. Numărul muncitorilor era mare. În ziua de 21 decembrie 1989 am reușit să discut și să mobilizez tinerii brașoveni și pe cei din Covasna de la locul de muncă. Era rândul nostru! Trebuia să facem ceva! A doua zi ne-am manifestat nemulțumirea față de regimul comunist în fața Consiliului Județean de Partid Covasna. Riscul era mare, dar noi ne gândeam la un singur lucru: ce se va întâmpla dacă mișcarea noastră va fi înfrântă – având experiența revoltei din 87 de la Brașov, când am fost urmăriți de organele de Miliție. După moartea generalului Milea, când armata a fraternizat cu populația ieșită în stradă, am reușit să intrăm în clădirea Consiliului Județean. Haosul era peste tot. Noi, cei care doream să schimbăm societatea în care trăiam, trebuia să ne organizăm. Era o experiență inedită! Populația deja fraterniza cu noi.

Am primit alături de noi trupele de Securitate, oameni pe care nu îi cunoșteam. Începuseră și zvonurile unor atacuri în diverse instituții. Încercam, cu sprijinul unităților de Securitate și ministerului Apărării, să asigurăm paza acestor obiective. În 23 decembrie 1989, seara, inspectam diferite puncte importante din oraș și județ – intrările în oraș, artrele de circulație – pentru a ne asigura că trupele Ministerului Apărarii și cele ale Securității asigură paza. Atunci trupele ministerului Apărarii ne-au raportat că cei de la Securitate au dispărut. Începea să se tragă. Nu știam cine sunt autorii. Întreaga zonă era atacată.

Eu, împreună cu grupul de manifestanți din care făceam parte, asiguram paza. Mergeam unde era nevoie de noi. A trebuit să ne deplasăm la Gară – , unde o garnitură de tren era atacată. Când ne-am apropiat de clădirea Gării din Sfântul Gheorghe s-a tras cu mitraliera asupra noastră dintr-o fabrică de nutrețuri combinate.Tavanul sălii de așteparea a Gării a căzut peste noi. Eram unul lângă altul și am reușit să scăpăm. A doua zi dimineața, m-am deplasat la o mină din Covasna – la Baraolt. În acele zile, pericolul era pretutindeni. Situația în Covasna era diferită. Dacă în toată România, știai că sunt români în diferite structuri, și, sigur, unii erau împotriva altora, în Covasana situația era deosebită. Maghiarii din Covasana ne sprijineau, dar atitudinea lor ne transmitea următorul lucru – „Da, suntem alături de voi. Există unitate între români și maghiari, dar o unitate în diversitate”.

Este de înțeles, aveau cutumele lor, problemele lor, dar pentru noi, în acele clipe, situația era dificilă.

Primeam circulare, decrete din partea CFSN și încercam să ne organizăm, cât puteam, cu resursele de care dispuneam, ca dușmanul nostru, care pândea străzile și pe care nu-l puteam identifica, să ne doboare.

A fost greu.

Spitalele din București solicitau sânge pentru răniții Revoluției. Am pornit la drum spre capitală în ziua de 24 decembrie 1989, dar din păcate, nu am reușit. În apropierea capitalei am fost legitimați și ni s-a spus că nu avem voie să avansăm.

Repet, a fost greu, dar trebuia să fim uniți. Să ne organizăm. Din această dorință am înființat o organizație a tineretului liber. Ne-am adunat mai mulți tineri, din oraș și din țară, și am constituit Uniunea Tineretului Liber Democrat din România – o organizație apolitică. Așa a luat naștere Partidul Tineretului Liber Democrat din România, partid care s-a înființat la Sfântul Gheorghe, Covasna. După o lună de zile a devenit partid național, cu sediul în București. Acest partid, după alegerile din 20 mai 1990, a avut reprezentanți în Parlament.

Ce reprezintă pentru dv. momentul de-cembrie 1989?

Momentul 1989 reprezintă o renaștere a României. Abia atunci am simțit că suntem liberi. Și am fost mai liberi decât ne imaginam. Am fost prea încrezători și acesta a fost motivul pentru care s-au comis unele greșeli. Libertatea și democrația duse la extrem sunt tot atât de rele ca și constrângerea!

Realizam că am participat la un lucru măreț, dar nu ne venea să credem că va fi pentru totdeauna.

Privind retrospectiv asupra acestui sfert de veac de la izbucnirea Revoluției Române, care este percepția dv. asupra evoluției României?

Privind retrospectiv la ceea ce am sperat noi și ceea ce se întâmplă astăzi în România, nu pot să nu afirm că există o mare discrepanță. Ne-am dorit mult mai mult! Într-o discuție cu președintele Ion Iliescu, acesta susținea următoarea idee: „Comunismul dus la extrem este nociv, dar la fel de nociv poate fi și capitalismul!” Realitățile zilelor noastre ne demonstrează spusele domniei sale.

Doriți să mai adăugați ceva?

Decembrie 1989 a reprezentat un moment unic în istoria României! Nu a fost cetățean care să nu-și manifeste sprijinul față de actul revoluționar. Trebuie să înțelegem, însă, că românii se întâlneau cu libertate după mult prea mulți anii de izolare. Fiecare a reacționat în felul său.

Unora le era încă frică.

În întreprinderea în care lucram erau oameni cărora le era teamă să stea de vorbă cu mine. Nu participaseră la Revoluției, dar erau, se simțeau ca oricare dintre noi, în acele clipe, victorioși și încrezători în viitor! Pe atunci eram vicepreședinte CFSN Covasna. Am chemat directorii întreprinderilor la o sedință să discutăm cum asigurăm paza, ce stocuri de materiale avem. I-am întrebat câtă marfă aveau în stoc. Aveau cantități mari de carne, lapte, brânză și unt pentru export. Le-am spus să o pregătească pentru intern.

Oamenii au văzut că ceva se schimbă, deși trebuie să recunoaștem că ne era frică. Ne imaginam ce se va întâmpla dacă nu vom reuși. Unii dintre cei care și-au asumat conducerea bunului mers al țării după Revoluție au riscat foarte mult!

În încheiere, care este mesajul dv. pentru cititorii revistei Caietele Revoluției?

Adevărul Revoluției Române trebuie să rămână nestins în conștiința poporului român. Anii au trecut și odată cu ei s-a așernut uitarea și nepăsarea peste mințile multora! Acele zile glorioase ale Revoluției, când noi, cei care am îndrăznit să spunem nu, care am ieșit în stradă și am protestat împortiva dictaturii lui Nicoale Ceaușescu, nu ar trebui condamnate la uitare!

Interviu realizat de Elena DIACONU

Caietele Revoluţiei nr. 1 (62)/2016

 

*

AM PLECAT LA REVOLUŢIE

MIHAI MONTANU (n. 21 aprilie 1949, Bucureşti). În decem-brie 1989 lucra ca inginer proiectant. A participat la Revoluţia Română din Bucureşti şi a fost unul din membri iniţiali ai CFSN anunţaţi de Ion Iliescu în data de 22 decembrie 1989, la TVR. După 1989 a lucrat în Ministerul Afacerilor Externe. Între ani 1994-1997 a ocupat funcţia de conducere a Ambasadei Române în Namibia. Între anii 1999-2002 a fost ambasadorul României în Malaysia. În anul 2004 a ocupat funcţia de consul general al României la Rio de Janeiro.

Care era ocupația dumneavoastră în timpul regimului comunist?

După finalizarea studiilor universitare am lucrat ca inginer, mai întâi ca stagiar la Combinatul de Îngrășăminte Valea Călugărească – unde, astăzi, din păcate, au rămas doar niște fiare contorsionate, deși vorbim de o investiție care a dispus de o tehnologie performantă, importată din Italia –, apoi am dat examen în cadrul Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice și am devenit inginer proiectant pentru partea electrica a hidrocentralelor.

Am depus un efort constant în activitatea pe care am întreprins-o, reușind să proiectez, până în 1987, zece hidrocentrale – an în care am primit o notificare, cu un răgaz de două săptămâni, să-mi găsesc un alt loc de muncă. În acea perioadă, Partidul Comunist dăduse dispoziție ca toți cei care aveau rude în străinătate să fie dați afară din instituțiile principale. Sora mea era stabilită în Germania!

Prin forța împrejurărilor, m-am angajez la Energo-Montaj, unde am lucrat timp de doi ani, din 1987 până în 1989.

Anul 1989 a reprezentat un moment de cotitură în istoria Europei. În timp ce România rămânea fidelă dictaturii ceaușiste, în plan internațional structurile comuniste se prăbușeau treptat. În acest context, anticipați valul schimbărilor ce aveau să se producă în Decembrie 1989?

Ceea ce s-a întâmplat la Timișoara nu a fost o surpriză, ci confirmarea speranțelor noastre. Îmi doream ca România să fie cuprinsă de vârtejul schimbărilor ce aveau loc pe scena internațională. Anul 1989 a marcat o serie de schimbări majore, la nivel politic și social, în Europa. Românii trebuiau să reacționeze la un moment dat.

În timpul dictaturii ceaușiste, viața de zi cu zi era plină de nemulțumiri: frig, întuneric și foame. Televiziunea difuza programe scurte, de două-trei ore pe zi. Nu exista posibilitatea de a călători în străinătate. În magazine lipseau produsele necesare pentru un trai decent.

Era doar o chestiune de timp!

Când ați aflat despre revolta de la Timișoara?

Mi-a fost ușor să aflu ce se întâmpla la Timișoara. Nepoții mei, studenți în acea perioadă, locuiau chiar în centrul orașului, în apropiere de zona Operei.

Începând cu 16 decembrie 1989, mi-au relatat în convorbirile telefonice zilnice, starea de spirit a oamenilor și tot ceea ce se petrecea pe străzile Timișoarei.

Ce v-a îndemnat să ieșiți în stradă?

Timișoara a trezit conștiința românilor! Sloganul „Azi în Timișoara! Mâine-n toată țara!”a avut un efect de stimulare, nu doar asupra mea, ci asupra întregii populații. A fost imboldul de care aveam nevoie în acele clipe pentru a ieși în stradă.

Barbu Petrescu a avut inițiativa de a organizara mitingului din 21 decembrie – dată ce a marcat declanșarea Revoluției în capitală și explozia manifestărilor nemulțumirilor bucureștenilor. Mâhnirea pe care o acumulam zi de zi ne-a împins în stradă! Nu știam cum se va încheia. Doream cu ardoare căderea lui Ceaușescu!

21 decembrie 1989. Care era starea de spirit a bucureștenilor?

În data de 21 decembrie m-am dus la serviciu, la Energo-Montaj. La ora șapte, când am ajuns la birou, le-am spus colegilor: „Ceva se petrece în București. Haideți să vedem ce se întâmplă!”

Au fost reticienți. Șeful de colectiv mi-a spus că va chema Securitatea să mă aresteze. Pe la ora 10.30-11.00, când s-a spart mitingul din fața Comitetului Central, am plecat de la serviciu. Le-am spus colegilor: „Mă duc la Revoluție.”

M-am urcat în mașină și am pornit spre Piața Romană. Lumea deja se adunase. Era și un cordon de milițieni la intrarea spre bulevardul Magheru. Oamenii se uitau cu frică spre ei. Erau înarmați cu pistoale-mitralieră.

La un moment dat observ pe colțul bulevadrului Dacia, între Piața Romană și Calea Griviței ,o păpușă atârnată într-un pom, pe care scria Ceaușescu. În clipa următoare, în stânga mea, la o distanță de 2-3 metri s-a oprit o Dacie neagră, din care a coborât un cetățean ce semăna izbitor cu Ceaușescu. Îl întreb pe cetățeanul care coborâse din aceeași mașină: „Cine este?” Era generalul Andruță Ceaușescu. Apoi generalul ne întreabă: „Ce vreți copii?” Eu îi arăt păpușa și îi spun ce-l așteaptă dacă nu-l înlătură pe Ceaușescu de la putere. Lumea aflase, deja, cine este și se apropia amenințător spre el, moment în care s-a retras în mașină și a plecat.

După o perioadă scurtă, în jurul orelor 12.30-13.00, dinspre Ana Ipătescu, Secția de Miliție nr.1, au început să apară dube din toate sensurile. Coborau patru – cinci milițieni, care prindeau manifestanții și plecau cu ei. Dubele veneau și plecau în viteză. Oamenii s-au speriat și au început să se răspândească. Atunci am părăsit zona și am pornit spre Universitate, la Batiștei, unde alte grupuri de bucureșteni începeau să se strângă. Am stat acolo până au sosit mașinile de pompieri, care aruncau cu gaze lacrimogene înspre noi. M-am retras între Teatrul Național și Teatrul de Operetă. Mă gândeam ce să fac. Încă nu se înnoptase. La scurt timp, pompierii aflați în zonă încep să stropească cu un lichid care ne provoca usturime.

În jurul orei 18.00 observ pe unul, în față la Intercontinental, urcat pe umerii altor cetățeni, cu o portavoce în mână, care striga: „Jos Ceaușescu! Vrem guvern!” Era Dan Iosif.

Seara, militarii au început să tragă focuri de armă în aer, în timp ce noi eram cu mâinile goale și cu pieptul gol. Atunci am pornit spre casă. Milițienii erau pretutindeni. Nimeni nu putea să mai iasă din Piață. Printre ei se afla și Ciobanu, sectorist, care îmi spune: „Am primit ordin să nu vă lăsăm să treceți. Vin dubele.”

M-a lăsat să plec. Eu și încă vreo 50 de cetățeni am reușit să trecem de cordonul de milițieni. Am luat-o spre Alexandru Sahia. Dubele veneau în urma noastră. Era în jur de 23.30. În cele din urmă, am reușit să ajung acasă.

Care era situația în capitală, în data de 22 decembrie?

A doua zi dimineața, pe 22 decembrie, m-am dus la serviciu, undeera mare agitație. Le-am spus: „Haideți că a început Revoluția”. Șeful de colectiv îmi spune: „Am chemat Securitatea să te aresteze. Ești agitator! Provocator. Dușman al poporului!”. Am plecat iarăși singur. Niciun coleg nu mi s-a alăturat. Bulevardul Magheru era liber. Oamenii erau adunați la Intercontinental și la Piața Romană. Strada era blocată de mașini blindate. La Teatrul Notara, pe balcon, cineva striga lozinci anticeaușiste. Era Mircea Diaconu.

Pe la 10.30 am văzut ofițerii aflați în zonă care se uitau la stânga la dreapta. Unul dintre ei îmi zâmbește. Mă apropii și îl întreb ce ordin a primit: „Am primit ordin să ne retragem în cazarmă.” I-am luat steagul și l-am rugat să mă ducă, împreună cu alți 10 cetățeni, până în față la CC. Era trecut de ora 11.00. În fața CC-ului erau un lanț de oameni îmbrăcați în civil, cu spatele la CC și cu fața spre noi. Se țineau de brațe și strigau: „Fără violență!”. Apoi, a apărut Ceaușescu și cetățenii au început să-l huiduie. Eu am luat steagul, l-am rupt pe genunghi și am aruncat partea de jos spre Ceaușescu. În cele din urmă, am reușit să străpung cordonul format din oameni, am spat geamurile și am intrat în clădire, într-o sală de conferințe. Apoi am ajuns în studioul de televiziune al dictatorului. În partea tehnică a sălii se afla un telefon și o listă, unde se găsea numele lui Petre Constantin. Am format numărul și am rugat să se facă legătura cu postul de televiziune din CC. Vroiam să afle toată țara ce se petrece. Mi s-a răspuns că nu pot face legătura, dar că vor trimite o echipă de filmare.

Mi-am dat seama că prima mutare de șah a avut loc la CC. Ceaușescu plecase.

Împreună cu alţi necunoscuţi am părăsit sediul Comitetului Central – am ieșit pe O FEREASTRA, am sărit pe o mașină – și ne-am îndreptat spre Televiziune. Petre Roman dorea să ajungă în Studioul 4 – unde, împreună cu mine, Voinea și Chițac – am dat prima declarație către țară. Eu am redat un comunicat din partea celor care au ocupat CC-ul: „Țara este cu noi! Europa este cu noi!”.

Ieșim din Studio și Roman spune: „Trebuie să-l aducem pe Ion Iliescu”, și pleacă.

Între timp, pe hol aud o conversație între două doamne: A venit tovarășul Iliescu. Astfel aflu că este la atajul 11, împreună cu Petre Constantin.

Iau liftul și când ajung în dreptul ușii mă întâmpină Mihai Ispas, care îmi zice că nu am voie să intru. Ion Iliescu se afla într-o ședință. După două minute deschide ușa și spune: „Trebuie să ajung la Ministerul Apărării Naționale!”. Mă ofer să-l conduc. Ajungem la MApN și Iliescu intră în ședință. Voia să se asigure că Armata sprijină poporul. 30 de minute s-a confruntat cu Militaru. Nu căzuseră de acord cu denumirea noii structuri politice.

Aceasta este, în linii mari, experiența mea din zilele Revoluției.

Cum ați perceput comportamentul ofițerilor cu care ați dialogat?

Erau bine pregătiți. Am fost surprins să constat că răspund la ordinele unui civil, ceea ce indică o anumită disciplină și o pregătire specială față de un organ politic.

Acești oameni trăiau sub imperiul fricii față de „conducătorul suprem”. Reminiscențele regimului ceaușist, în acele momente, au fost de bun augur.

Dacă aș fi greșit sau aș fi dat un ordin incorect, m-ar fi terminat.

La ce se așteptau? Cum priveau schimbarea regimului?

Și la București, la Baricadă, și la Timișoara s-a strigat, în principal, „Jos dictatorul!”, nu „Jos comunismul!”.

Nu se așteptau la o schimbare drastică de regim, sperau, însă, la îmbunătățirea vieții de zi cu zi.

Privind retrospectiv asupra acestui sfert de secol de la producerea Revoluției Române din Decembrie 1989, care este percepția dv. asupra evoluției societății române?

Cu toții ne-am așteptat ca evoluțiile post-decembriste să fie pozitive. 26 de ani mai târziu, am rămas fără întreprinderi, și odată cu ele au dispărut și posibilitățile creșterii veniturilor, de păstrare a fondurilor de pensii, de învățământ; agricultura este neglijată. Din păcate, imaginea României în lume este degradată. Țara noastră nu există în politica internațională.

În încheiere, doriți să mai adăugați ceva?

Un ultim aspect pe care doresc să-l precizez. Timp de 26 de ani, Revoluția Română din Decembrie 1989 a fost aruncată în derizoriu, în desuetitudine, anatemizată, în discursul public croindu-și loc termeni precum loviluție, lovitură de stat, lovitură militară, de palat, etc. Propun termenul de Fenomen atunci când vorbim despre decembrie 1989, deoarece acesta descrie conglomeratul de evenimente declanșate de o masă de oameni revoltată ce a cuprins, treptat, orașele țării.

Interviu realizat de Elena DIACONU şi

Alexandru GRIGORIU

Caietele Revoluţiei nr. 5-6 (60-61)/2015

*

REVOLUŢIA ROMÂNĂ ÎN RETROSPECTIVĂ:

IDEALURI ŞI URMĂRI

ISPAS MIHAIL (n. 08 iunie 1965, București). În decembrie 1989 a fost conducător auto, la Întreprinderea de Transport București. A participat la Revoluția din București, fiind în grupul constituit în seara zilei de 22 decembrie 1989, alături de Ion Iliescu. Membru fondator al Clubului TV 22, adjunct al Ministrului Tineretului şi Sportului, în 1990, inspector la Comitetul Olimpic Român, deputat FSN, circumscripţia Bucureşti. În prezent este membru al Colegiului Național al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie1989.

O ţară întreagă v-a remarcat prezenţa la televizor din primele clipe ale Revoluţiei din Decembrie. Ce aţi făcut înainte de Revoluţie şi ce v-a îndemnat să vă implicaţi în miezul evenimentelor din decembrie 1989 –ianuarie 1990?

Înainte de 1989, activitatea mea profesională a fost de conducător auto (de taximetre) în cadrul Întreprinderii de Transport Bucureşti, în garajul „Glucoza”. În pararel cu această activitate, am practicat sportul de performanţă în cadrul clubului Olimpia Bucureşti. Nu pot spune că partea materială a fost impulsul care m-a determinat să mă alătur manifestanţilor din decembrie 1989, cât mai ales nemulţumirea faţă de regimul comunist, îngrădirile pe care acest sistem le impunea. Momentul declanşator a fost determinat de informaţiile venite pe diferite căi, faţă de represariile împotriva manifestanţilor de la Timişoara.

Aţi fost unul dintre însoţitorii cei mai apropiaţi ai lui Ion Iliescu încă de la primele sale apariţii şi acţiuni publice în timpul Revoluţiei. Unii v-au numit chiar „taximetristul lui Iliescu”. Cât este legendă şi cât adevăr, când l-aţi cunoscut, de fapt, personal pe Ion Iliescu?

Întâlnirea cu domnul Ion Iliescu a avut loc la Televiziunea Română, la ultimul punct de control al accesului către Studioul nr. 4. Acest punct de control-acces a fost creat la rugămintea regizorului de platou, care a constatat că reflectoarele din studiou au început să cedeze, ca urmare a aglomeraţiei şi temperaturii ridicate din local. Dincolo de acest punct de control-acces nu treceau decât persoanele care erau pe lista aprobată de conducerea Televiziunii din acel moment. Domnul Ion Iliescu, împreună cu domnul Bujor Sion, cât şi un anume domn Vâlcu (dacă nu mă înşel), au ajuns la acest punct de acces, cu dorinţa de a intra în Studioul 4 al Televiziunii. Întrucât nu era pe lista de acces, m-am oferit să-l însoţesc la conducerea televiziunii. Despre Ion Iliescu aveam informaţii anterioare momentului decembrie 1989, ca fiind unul dintre contestatarii regimului comunist şi al lui Ceauşescu, în general. De asemenea, cunoşteam activitatea sa legată de sport, prin sprijinul acordat Federaţiei de Kaiac-Canoe, al cărei Preşedinte a fost.

V-aţi numărat  printre liderii revoluţionari care au decis trimiterea soţilor Ceauşescu  în faţa justiţiei, care a hotărât condamnarea lor la pedeapsa capitală. Cum apreciaţi acum soluţia adoptată în acele zile?

Acum, la peste 25 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, judecând la rece, consider că procesul nu a decurs tocmai în regulă, dar în acele momente, când informaţiile despre terorişti şi aşa-zişi mercenari devotaţi lui Ceauşescu reprezentau o ameninţare reală la adresa cauzei, cred că mulţi dintre contestatari ar fi decis atunci la fel.

Ion Iliescu şi, în general, prima echipă de conducere a ţării de după înlăturarea regimului comunist, se aflau, în decembrie 1989 – ianuarie 1990, sub ameninţarea eliminării lor de la putere de către forţe sau elemente ostile orientării imprimate de FSN evoluţiei ţării?

Este posibil ca forţe ostile Revoluţiei şi regimului impus de FSN să fi dorit schimbarea în 1990, dar nu am informaţii despre acestea.

Cum interpretaţi evenimentele din martie 1990, de la Târgu Mureş, şi pe cele din 13-15 iunie, de la Bucureşti, în cadrul procesului revoluţionar, care a continuat în tot anul 1990 şi chiar dincolo de el?

Evenimentele de la Târgu Mureş au fost provocări ale unor forţe externe, pe fondul unor reglări de conturi acumulate în timp de către localnici de etnii diferite. În ce priveşte evenimentele din 13-15 iunie de la Bucureşti, consider că este regretabil ce s-a întâmplat, dar trebuie ţinut cont de contextul general care a generat acea manifestare.

 Ce apreciere daţi alegerilor de la 20 mai şi, în general, primilor paşi pe calea creării noilor structuri ale statului de drept?

Alegerile din 20 mai au fost o urmare firească a procesului democratic ce urma să se instaleze în
România. După 25 de ani de la acele evenimente poate sunt şi contestatari ai acelor paşi făcuţi pe calea democraţiei, dar fără niciun dubiu alegerile democratice din 20 mai au constituit paşi fermi pe calea înfăptuirii statului de drept.

Cum trebuie să privim astăzi semnificaţia Revoluţiei, ce a fost ea, ce a realizat şi ce nu a putut împlini?

Revoluţia din Decembrie 1989 a fost o mişcare populară fără de care schimbarea regimului politic din România nu se putea realiza. Din păcate, acest eveniment a fost cu vărsare de sânge şi pierderi de vieţi omeneşti. Revoluţia a deschis calea către democraţie a poporului român, o democraţie care, de foarte multe ori, a fost prost înţeleasă.

A consemnat Corneliu VLAD

Caietele Revoluţiei nr. 4 (59)/2015

*

IDEALURI NEÎMPLINITE,

VISE SPULBERATE

MORAR PETRIȘOR (n. 28 ianuarie 1957, Cermei, jud. Arad). În decembrie 1989 era economist la Între-prinderea Industria Lânii, din Timişoara. A participat la Revo-luţia din Timişoara, fiind prezent în Balconul Operei. Este membru fondator al primului partid politic postrevoluţionar – Frontul Democrat Român (FDR) din 20 decembrie 1989. La 21 decembrie 1989 este numit vicepreşedinte al FDR, iar din 17 ianuarie 1990 este preşedintele FDR. În perioada 25 decembrie 1989 ‒ 29 ianuarie 1990 îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş. Este ales membru în Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale (CNFSN). Membru, la nivel naţional şi judeţean, în CPUN, membru al Adunării Constituţionale, deputat în perioada mai 1990 – septembrie 1992. Din 2010 este preşedinte al Asociaţiei Frontului Democratic Român, Timişoara. Este, de asemenea, cetăţean de onoare al oraşului Timişoara.

Care a fost implicarea dumneavoastră în desfăşurarea Revoluţiei Române de la Timişoara?

Acţiunile mele cele mai importante au fost în balconul Operei. Am avut autoritatea dată de Revoluţie să mă implic în ceea ce a urmat. Au fost mai multe. Voi trece în revistă, succint, câteva dintre aceste acţiuni. Unele nu au fost amintite de altcineva până acum. Altele au fost prezentate trunchiat.

O primă acţiune importantă, pe care aş numi-o „Tineretul în suprabalcon”, a fost impusă de ceea ce se întâmpla înbalconul Operei. Nu ne cunoşteam dinainte. Poate ştiam o persoană, două. De aici, o stare de neîncredere, generată de teamă, teama pentru vieţile noastre: ne temeam că printre noi sunt informatori, securişti, lucru care, în timp, s-a dovedit a fi real.

Mai mulţi tineri – dintre care îi amintesc pe Dan Sobol, Ionel Ursulescu, Liviu Băcana, Tudorin Burlacu, Tiberiu Kovacs, Sorin Iordăchescu, Corina Bârsan, Lepădătescu Roxana – ne-am întâlnit în seara de21 Decembriela etajul de deasupra Balconului Operei. De fapt, locul este situat la un alt nivel al clădirii, dar era cu deschidere largă spre balcon. Întâlnirea a fost organizată ca răspuns la atmosfera de neîncredere care se instalase în Operă. Modul în care se comunicau deciziile, conversaţiile la care participau cel mult doi – trei oameni şi la care se bănuia că se discutau lucruri importante, ne-au făcut pe noi, tinerii, să ne dorim să nu fim ignoraţi, să vrem să fim aproape de cei care erau la conducere, astfel că am stabilit ca unul dintre noi să stea pe lângă câte un „adult”. Eu am fost delegat să stau lângă Lorin Fortuna. I-am anunţat despre decizia noastră. Ideea nu a fost prea bine primită, mai degrabă aş spune, ignorată, după cum nici cei care au fost desemnaţi să facă acest lucru nu l-au respectat. Cu toate astea, noi ne-am constituit ca un grup, comunicam şi în ceea ce mă priveşte, am făcut ceea ce s-a stabilit şi am stat în preajma lui Lorin Fortuna. Aşa am fost mai aproape de deciziile din Balcon, am participat la ele, am început să le promovez pe unele, pentru ca nu peste mult timp să fiu unul dintre cei care decideau şi conduceau Frontul Democrat Român.

Care credeţi că a fost una dintre cele mai importante decizii luate în acele momente?

Deciziile noastre, luate în seara de 21 Decembrie, au fost importante şi unele dintre acţiunile care au urmat au fost gândite în acest grup.

O acţiune cu oarecare importanţă, „Legitimaţiile”, să o numesc aşa, a fost şi realizarea legitimaţiilor celor din Operă. Decizia de a ne face legitimaţii a pornit de la necesitatea de a opri intrarea persoanelor necunoscute, a celor care veneau acolo din curiozitate sau ca obligaţie de serviciu. Deşi începusem să ne cunoaştem, teama era încă mare, ceea ce ne-a determinat să fim foarte severi cu respectarea disciplinei. Dacă unul dintre noi ieşea afară din Operă, înainte de a reveni în Balcon era verificat de vreo zece ori. O verificare la sânge. Exista teama că sunt aduse arme. Ca să eliminăm situaţiile de multe ori delicate, am realizat legitimaţii care permiteau accesul celor care intrau şi ieşeau des din clădire. Legitimaţiile făceau dovada ca eşti din Operă, dar aceasta nu însemna că nu erai supus aceloraşi verificări. Dacă prima legitimaţie a fost simplă, făcută pe o bucată de carton colorat, pe care scria doar „Gardă”, „Consiliu” sau „Comitet”, următoarele au fost mai elaborate, mai greu de falsificat. Legitimaţiile acestea au fost realizate de mine, la Tipografia Universităţii din Timişoara, cu sprijinul lui Mircea Tonenchi. La realizarea designului acestora, Mircea a apelat la un apropiat de-al său de la tipografie, care ne-a propus să le facem pe un carton colorat în una din culorile tricolorului, iar ştampila să fie ovală, pentru a fi mai greu de copiat, şi să fie apoi tipărită direct pe legitimaţie. Astfel, legitimaţiile au fost realizate în culori diferite: galben pentru cei din „Comitet”, roşu pentru „Gardă” şi albastru pentru „Consiliu”.

Când am ajuns la Universitate pentru realizarea legitimaţiilor, asupra mea s-a tras un foc de armă, unul singur, care mi-a trecut, însă, prin faţă şi a lovit caldarâmul la vreo cinci metri în stânga. Cred că se trăsese de undeva din dreapta mea, poate chiar de pe clădirea Politehnicii.Întors la Operă, i-am dat legitimaţiile Mihaelei Munteanu şi s-a stabilit că ele vor fi înregistrate şi completate de ea, iar apoi vor fi semnate de Ştefan Ivan. Am dorit ca a mea să fie semnată de Lorin Fortuna; era preşedintele nostru.

Starea de neîncredere a generat şi discuţii aprinse pe tema legitimaţiilor, aşa am ajuns să ardem matriţele realizate pentru tipărirea lor, în unul din WC-urile de lângă locul în care îmi organizasem biroul, în balconul Operei. Trebuie spus ca acel loc, asta şi pentru ca eu am rămas aproape tot timpul în Balcon, a fost şi sediul FDR-ului, lucru recunoscut de toţi, şi astăzi, prin grija d-lui Lorin Fortuna în acel loc a fost pusă o placă comemorativă.

Care a fost rolul dvs. în preluarea Securităţii din Timişoara?

Un alt episod a fostArestarea securiştilor”.Colegii de la Industria Lânii, unde lucram, ştiau că sunt în Balconul Operei, aşa că m-au sunat, anunţându-mă că vor să intre în sediul Securităţii. Armata fusese deja la noi, Zeca îl însoţise pe Radu Bălan, care ne recunoştea autoritatea. Am vorbit cu Lorin Fortuna care mi-a spus să merg să-i „arestez” pe securişti şi să solicit oameni şi maşină de la Armată. Am primit o maşină, cred că era un Carpaţi descoperit, în care erau şapte militari înarmaţi cu baionete, conduşi de un ofiţer înarmat cu un pistol.

Când am ajuns în sediul Securităţii era în ziua de 22 Decembrie 1989 cam pe la ora 14.30 ‒15.00, mulţimea intrase deja. Mai multe persoane discutau, deja, cu securiştii, într-o sală mare. Probabil, sala de şedinţe. Am cerut ca fiecare să-şi treacă numele, funcţia, gradul, domiciliul şi, mai ales, să ne spună cu ce se ocupă. Nu am avut probleme cu nici unul dintre ei. Toţi au fost disciplinaţi. Printre aceştia erau şi securişti din Bucureşti; erau cu bagajele la ei şi, după cum mi-au spus cei care au intrat primii, păreau chiar că ne aşteptau. Fiecare şi-a scris ceea ce îi cerusem pe o coală de hârtie. Citind ceea ce scriseseră, am rămas surprins, ca să nu spun şocat… Nu ştiam mare lucru despre Securitate, dar când am văzut cu ce se ocupa fiecare, am înţeles importanţa efectivului deplasat de la Bucureşti. Aşa l-am cunoscut pe Emil Macri, general maior de securitate şi şef al Direcţiei de Contrainformaţii Economice din Departamentul Securităţii Statului, pe Filip Teodorescu, adjunct al şefului Direcţiei de Contraspionaj – oameni despre care s-au lansat zvonuri mai târziu că serviciile străine ar plăti pentru ei aur în cantitate egală cu greutatea lor. Hotărăsem la plecare ca toţi cei ridicaţi din sediul Securităţii să fie duşi în arestul Garnizoanei din Piaţa Libertăţii.

După ce mi-a dat fiecare „fişa” lui, am stabilit să fie duşi, unul câte unul, de către doi civili, până la maşina unde îi aşteptam eu şi militarii. S-a făcut un culoar prin mulţime, trecerea fiind destul de dificilă pentru că mulţimea a început să-i lovească cu pumnii şi cu picioarele. Din cauza acestei stări de iritare a mulţimii, am pus şi câţiva dintre militari să ajute la trecerea securiştilor prin culoar. Îmi era şi teamă că, profitându-se de aglomeraţie şi de faptul că nu erau cunoscuţi la Timişoara, unii puteau fi ajutaţi să scape. Probabil că aşteptau să vină cineva să-i aresteze să poată să fie la adăpost de furia mulţimii. În maşină au fost puşi pe burtă unul peste altul, cu bagaje cu tot. În primul transfer, am dus în arestul Garnizoanei 14 securişti. Astăzi, când mă gândesc că cei 14 erau păziţi doar cu baionetele de către şapte militari tineri, fără experienţă, realizez că, dacă ar fi dorit să scape, nu ar fi fost un lucru foarte greu, ţinând seama de pregătirea şi experienţa lor. Probabil că le-a convenit să se predea, pentru că se considerau mai în siguranţă.  

Transferul lor la Garnizoana Militară, făcut în două etape, a fost, cum am spus, tensionat. Pentru grupul doi am fost ajutat şi de Sorin Iordachescu… Ar trebui să precizez că în sediul Securităţii l-am întâlnit pe Pompiliu Alămureanu. La Garnizoana militară, i-am predat pe bază de proces-verbal, semnat de căpitanul Varga – fapt care a făcut ca Armata să nu-i elibereze. Documentele de predare a arestaţilor i-au fost înmânate în Balcon Mihaelei Muntean – care era secretara noastră. Lucram atunci în serviciul de aprovizionare la Industria Lânii şi ştiam că marfa este predată doar atunci când semna gestionarul de primire. Acel proces-verbal semnat de mine şi de căpitanul Varga cred că a fost foarte important pentru că am indus teama, teama că noi, revoluţionarii, având acele documente, vom putea constata că aceştia nu mai sunt în arest şi-i vom putea trage la răspundere pe cei care i-au eliberat. Toţi ceilalţi arestaţi, care nu au fost predaţi pe bază de proces-verbal, au fost „scăpaţi”.De fapt, intrau pe o uşă şi ieşeau pe alta, dacă nu puteau ieşi pe aceeaşi uşă… Colonelul Traian Sima declara, la proces, că nu a părăsit sediul pentru că trebuia să predea cuiva Securitatea. Susţinea că, la 30 – 45 de minute după ce a plecat Ceauşescu, a venit un grup mare de manifestanţi, iar dintre aceştia, câţiva au urcat în sediu şi l-au căutat, iar după alte 15 minute a venit maiorulJude, cu care el se cunoştea, însoţit de un grup de militari. Greşeala mea a fost că, preocupat să duc ofiţerii în arest, nu am luat în calcul că ar fi trebuit să preiau sediul şi am lăsat să facă Armata ceea ce a crezut – probabil, luând multe documente, importante pentru Revoluţie. Am spus armata, dar puteau să facă acest lucru şi doar unii din angajaţii ei. Nu peste multă vreme am aflat că maiorul Jude a fugit din ţară cu informaţii. Atunci nu am ştiut că acest om se cunoştea cu colonelul Sima. După plecarea lui Jude din ţară şi după ce am aflat că se cunoştea cu Sima, am înţeles care a fost în realitate misiunea lui în acea zi de 22 Decembrie 1989. Poate că istoricii se vor ocupa vreodată de acest aspect şi vor afla cine i-a dat această misiune lui.  

A urmat apoi ceea ce eu numesc „Interogatoriul securiştilor”.După ce am fost anunţat că a început să se tragă la Pădurea Verde, am fost trimis împreună cu alţi patru revoluţionari să-i interoghez pe cei arestaţi şi să aflu dacă ştiu ei despre vreo acţiune organizată după plecarea lui Ceauşescu. A fost primul şi ultimul interogatoriu din viaţa mea, iar dacă pentru unul dintre şefii Securităţii, Emil Macri, întrebările erau noi, pentru că începusem cu el, la fel şi pentru Filip Teodorescu, nu la fel au fost pentru cei care au urmat. După ce Macri fost dus înapoi în arest, lângă cei care nu fuseseră „interogaţi”, acesta le-a comunicat întrebările, astfel că răspunsurile au devenit identice. Nepriceperea noastră şi a celor din procesele care au urmat şi în care ei au fost implicaţi, cu siguranţă că i-a ajutat mult, dat fiind că nimeni nu i-a obligat prin nimic să spună ceva din ceea ce ştiau. Întrebările banale, lipsa unor documente care ar fi trebuit să fie găsite au făcut ca nimeni să nu fie găsit vinovat de nimic. Poate doar revoluţionarii care şi-au permis să moară… Aproape nimeni din Operă nu a avut o atitudine revanşardă, dar încă ne doare sufletul că au murit atât de mulţi oameni în Decembrie 1989. Revenind la interogatoriu, îmi dădusem seama că nu mai avea niciun rost; pentru că cei chestionaţi se întorceau în acelaşi loc şi puteau transmite totul celorlalţi. În timpul interogatoriului în apropierea noastră, a început tirul de arme automate… se trăgea de peste tot … era un adevărat război …

Arestul Garnizoanei era la primul etaj al clădirii, iar camera în care luasem interogatoriul era la parter, cu geamurile spre piaţă. Deşi era un loc relativ descoperit – se putea oricând trage prin geam –, am decis să rămân, împreună cu revoluţionarii care mă însoţiseră, până la plecarea mea spre Radio. În timpul interogatoriului am vorbit cu Lorin Fortuna, iar el mi-a spus că nu are rost să revin în Balcon, pentru că a doua zi dimineaţa trebuia să merg la Radio Timişoara şi să anunţ că Bălan nu este liderul nostru, cum se scrisese în Luptătorul Bănăţean, ziarul comunist cu numele schimbat. Cum canonada nu încetase, am vorbit cu Armata să-mi asigure deplasarea la Radio. Am primit o tanchetă să mă ducă până la Radio şi înapoi. A fost prima şi ultima dată când am intrat în tanchetă.

Cum, după ce i-am adus pe securişti la arestul Garnizoanei, primisem o staţie de emisie-recepţie de la Armată, iar ulterior am mai primit una, am putut să ascult toată noaptea comunicările dintre diferitele locaţii unde se aflau militari. Puţin după miezul nopţii, mi-am dat seama că se trăgea în cerc şi că se trăgea între grupele de militari distribuiţi astfel: o grupă în curtea Garnizoanei, una în Modex, una la Muzeu, una în Operă, iar o alta, la Spitalul Militar. L-am întrebat pe lt. colonel Zeca dacă nu cumva militarii trag unii în alţii. După o verificare, mi-a confirmat acest lucru şi mi-a spus că sunt de la unităţi diferite şi că de aici a plecat confuzia. Nu am crezut niciodată acea justificare…

Dimineaţa în tanchetă, măgândeam la ceea ce urma să spun la Radio Timişoara. Acolo l-am întâlnit pe colegul de Balcon, Ioan Lupuţiu, pe care în 22 Decembrie îl delegasem noi, cei din Operă, să ne reprezinte la Radio. Mă aşteptam să fie puţină lume. Din contră. Am găsit foarte multă lume, erau chiar şi militari. Am avut o intervenţie care trebuia să clarifice situaţia FDR-ului şi faptul că Lorin Fortuna este singurul conducător al acestuia. Trebuia, de asemenea, să dejucăm o primă lovitură pe care o primeam. Nu a fost, însă, ultima… Radu Bălan intrase în clădirea Operei însoţit de Teodor Bulza şi George Boieru – Bulza conducea ziarul PCR-ului, Drapelul Roşu, iar Boieru era ziarist.

După plecarea lui Ceauşescu, Radu Bălan ne-a transmis mesajul că ne roagă să stăm de vorbă cu el. Lorin Fortuna i-a spus că acest lucru e posibil doar dacă vine el la noi. A venit, iar după discuţie – care a fost înregistrată aproape în totalitate şi care este cunoscută –, s-a întâmplat un lucru care a rămas nelămurit. Bălan a fost dus la Balcon şi lăsat să vorbească mulţimii. În acest timp, cineva – probabil că momentul fusese pregătit – strigase lozinca „Îl vrem pe Bălan, că e bănăţean”. Mulţimea din Piaţă era în delir, plecase Ceauşescu, Bălan ne recunoscuse pe noi, cei din FDR, ca şi autoritate, dar nu a înţeles manipularea care se pregătea. Nu trecuseră două ore de la fuga lui Ceauşescu şi probabil că se intrase în etapa de preluare a puterii. Surpriza mare a fost că unii din revoluţionarii pe care i-am considerat lideri au plecat odată cu Bălan din Operă.

Acest prim episod a fost urmat de apariţia ziarului „Luptătorul Bănăţean” cu ale cărui titluri s-ar fi mândrit şi Ceauşescu… Acest ziar îl anunţa pe Bălan ca lider al nostru. Lorin Fortuna a aflat, aşa că a trimis o delegaţie a FDR-ului, condusă de Claudiu Iordache, să scoată un alt ziar, care să dezmintă informaţiile referitoare la Bălan ca lider la FDR-ului. Eu urma să transmit, la Radio, că nu-l recunoşteam pe Bălan ca lider. După intervenţia la Radio, am revenit în Balcon.Menţionez aici un un episod doi al aceleiaşi încercări de preluare a puterii locale de către Bălan şi, desigur, de cei din eşalonul secund al PCR. Până în 25 Decembrie s-a stabilit, şi cu Bălan, că ar fi bine ca în viitorul Consiliu Judeţean Timiş să fie introduse şi câteva persoane, necompromise, care ne-ar fi putut ajuta pentru început în conducerea judeţului. Recunoşteam public nepriceperea noastră, lucru care a cântărit mult în ceea ce a urmat.

În dimineaţa de 25 Decembrie, am plecat de la Operă la Primărie pentru a constitui cele două Consilii, pe cel municipal şi pe cel judeţean. Era multă presă, frontierele erau deschise, aşa că veniseră nu numai ziarişti români, ci şi jurnalişti străini. La ora începerii şedinţei, au intrat în sală Valentin Vartan, Ioan Savu însoţiţi de un mare număr de echipe de televiziune. În urma lor era Radu Bălan, pe care Valentin îl prezenta drept noul lider al FDR-ului şi drept omul care o să conducă judeţul. Vorbele laudative la adresa lui, l-au făcut şi pe Bălan să se simtă ruşinat şi să mai tempereze atitudinea celor care îl prezentau aşa. Acest episod a fost oarecum remiză, cu sacrificiul regelui – dacă îl numesc astfel pe Bălan, pentru că el din acel moment nu a mai solicitat public vreo recunoaştere a unei calităţi în cadrul noilor autorităţi locale.

Pentru noi, cei din FDR, acele zile au fost foarte importante, dar câteva decizii – cum ar fi acceptarea în noul Consiliu judeţean, a unor foşti conducători comunişti (şi asta chiar dacă unul dintre ei se numea Florentin Cârpan – personalitate foarte apreciată la acea vreme), declaraţia de intrare în FSN şi activitatea noilor structuri care încercau să ne izoleze şi apoi să ne elimine ca o posibilă forţă politică –, au făcut să pierdem mult din imaginea publică avută. Naivitatea noastră a făcut să nu înţelegem că intelectualitatea tânără dorea să fie luată în seamă, nu ne-am consultat cu ea, aşa că ea nu a fost de acord cu niciuna dintre aceste decizii şi astfel curentul puternic creat de aceasta împotriva ziarului local, încet, încet, s-a transferat împotriva noastră. Ei preluaseră mult mai departe radicalismul nostru din Operă. La acest aspect se mai adăugaseră noile structuri de la Bucureşti, care nu ne acceptau decât provizoriu ca putere locală. Aşa că fără aliaţi importanţi locali, cu disensiuni şi trădări între noi, fără presă de partea noastră, cu Bucureştiul gândind cum să scape de noi, sărbătoream primul Crăciun liber, învingători, dar cu o victorie atacată şi cu un mare pom de Crăciun în faţa Operei.  

În noaptea dinaintea întâlnirii şi constituirii celor doua Consilii a avut loc „Revolta din Balcon”. În noaptea de 24 Decembrie, a fost o revoltă a celor din Gardă, care au adunat Consiliul şi Comitetul FDR-ului, pentru a organiza alegerile. Lorin Fortuna nu era prezent. Toţi am fost adunaţi în foaierul Operei, am fost încercuiţi, ameninţaţi că, dacă nu ne alegem şi nu încetează fracţiunile, vom fi toţi împuşcaţi. Am fost propus şi votat ca preşedinte al FDR-ului de toţi cei prezenţi. Între timp, însă, a ajuns Lorin Fortuna, anunţat despre ceea ce se întâmpla, şi ne-a comunicat că la „Europa Liberă” s-a transmis informaţia că Armata a preluat puterea.

Ideea alegerilor a fost abandonată. Nu mă gândisem să fiu preşedinte, nu doream să fie schimbat Lorin Fortuna, eram vicepreşedinte şi îmi ajungea, dar am înţeles că oamenii aveau încredere în mine. Şi Lorin Fortuna avea încredere. Seara, pe nişte lăzi de sticle, înainte de revolta Gărzii, stabiliserăm împreună cine merge la Consiliul Judeţean, cine la Primărie.

Care a fost relaţia cu Armata după 22 decembrie 1989?

Blocarea preluării puterii de către Armată”este un alt episod. Cum Europa era în continuă schimbare iar Romania era în centrul atenţiei, Timişoara era locul în care, probabil, că undeva se stabilise că trebuie să se facă unele experimente. Pe plan local, din rivalitatea Securitate – Armată, ieşise învingătoare Armata. Pentru a fi liniştită că ceea ce făcuse în Revoluţie să nu se întoarcă împotriva ei, Armatei nu-i era suficientă desfiinţarea Securităţii şi arestarea conducătorilor ei. Dorea să aibă şi puterea.

În 12 ianuarie 1990, la presiunea mulţimii „organizate”, Lorin Fortuna demisiona. În aceeaşi noapte, la „Europa Liberă” se anunţa că generalul Popescu a preluat puterea în Timişoara. Dacă se mergea pe ceea ce devenise o lozincă în acea vreme, „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”, ar fi fost de aşteptat ca acest lucru să nu fie doar ceva clamat de mulţime, pentru că erau deja destule exemple care susţineau  aceste cuvinte, ci să fie urmată de preluarea puterii în România de armată.

În 13 ianuarie, la ora 6.00 dimineaţa, au dat năvală peste noi, în sediul CJT, peste 50 de ofiţeri. Abia ajuns acasă, de-a dreptul scârbit de infiltrările făcute între revoluţionari, de manipularea unora, de tot ceea ce se întâmplase în acea seară şi noapte, poate că dacă un ofiţer de armată nu m-ar fi sunat, şi nu m-ar fi determinat să revin în sediul CJT, lovitura militară ar fi reuşit. Am chemat în acea noapte vreo 15 – 20 de revoluţionari alături de mine si am început sa ne organizam… nu am ştiut ce o să urmeze, dar important era să nu plecăm din Consiliul judeţean…

Am coborât pe scara principală însoţit de grupul de revoluţionari pe care l-am putut contacta şi chema şi le-am cerut să părăsească clădirea. Zâmbetele lor de mulţumire au încremenit. Le-am spus, printre altele, că eu – la acea vreme eram vicepreşedinte al judeţului – nu mi-am dat demisia şi nici ceilalţi din conducerea CJT nu au făcut-o. Le-am mai spus ca deja organizasem echipe în mai multe fabrici din oraş şi i-am atenţionat că, dacă nu le vom opri, ele vor ieşi din nou în oraş pentru a împiedica preluarea puterii de către armată. Vă puteţi imagina surpriza lor, nu se aşteptaseră la o astfel de primire… Inteligenţa locotenent colonelului Predonescu, care se pusese la dispoziţia lui Fortuna, încă din 26 Decembrie 1989, să-l ajute din partea Armatei în administrarea judeţului, a făcut ca acesta să-l sune pe generalul Popescu. Aflând de opoziţia noastră, acesta şi-a retras ofiţerii. A fost un moment deosebit de important în Revoluţie, cu atât mai mult cu cât, ulterior, am aflat de jocul făcut de Militaru şi de alţii din conducerea Armatei. Lovitura militară anunţată şi la „Europa Liberă” eşuase… de ce a trădat acel militar armata şi a ajutat la oprirea acestei lovituri militare, ştie doar el, şi niciodata nu mi-a spus … decât că nu era de acord cu revenirea lui Militaru …

Cum apreciaţi raporturile stabilite atunci între CFSN şi FDR?

FDR-ul s-a format ca partid în condiţii speciale, din oamenii care s-au adunat în Piaţa Operei, în ziua de 20 Decembrie, din oameni care s-au confruntat cu forţele de represiune, mai ales în perioada 16-17 Decembrie, care aveau conştiinţă socială, dar cărora le lipsea experienţa politică. De acest lucru au profitat cei care au preluat puterea.

FSN-ul, Armata nu au avut niciun interes ca FDR-ul să joace un rol politic în România, aşa că nu au dorit să-l recunoască şi, chiar atunci când erau obligaţi de împrejurări să vorbească despre FDR, îi spuneau greşit numele. Mai mult, în timp au şi făcut o asociaţie cu iniţialele FDR, pentru a spori şi mai mult confuzia. FDR-ul intrase în istorie, s-a constituit ca singurul partid în ilegalitate, membrii lui îşi asumaseră public apartenenţa la el, a condus mulţimea din Timişoara, dar cum din 15 până în 22 Decembrie trecuse destul de mult timp, după 22 Decembrie au fost gândite, la Bucureşti, scenarii în care FDR-ul şi membrii lui nu intrau…

Care a fost rolul dumneavoastră în viaţa politică a României de până la 20 mai 1990? 

În primul rând, sunt revoluţionar şi mă mândresc cu acest lucru. Am condus pentru mai bine de o lună, ca vicepreşedinte, Consiliul Judeţean Timiş, iar d-l Lorin Fortuna aminteşte într-un material publicat, că m-a lăsat după demisia domniei sale ca preşedinte al CJT Timiş. Am fost în Consiliul Naţional al FSN, în CPUN, am fost membru, vicepreşedinte şi preşedinte al FDR. Am fost unul dintre cei care aveau posibilitatea ca, fiind în FDR, să fac ca parte din visurile celor din Timişoara să fie înfăptuite la nivel naţional, dar din nepriceperea mea şi a colegilor de atunci, am pierdut ocazia unică de a schimba cu adevarat România acelor zile. Atunci, dacă am fi realizat că noi suntem puterea şi nu am fi rămas trei zile în Operă după 22 Decembrie, ci am fi ieşit să facem ceea ce au făcut cei din Bucureşti, şi anume să preluăm Primăria şi Consiliul Judeţean, să preluăm presa, astăzi, probabil că FDR-ul ar fi puternic, iar România ar fi avut un alt parcurs. Oricum trebuie să mulţumesc tuturor colegilor de atunci că mi-au fost alături, unii dintre ei pentru multă vreme şi să mă gândesc cu respect şi pioşenie la cei care nu mai sunt printre noi. Ei toţi sunt aceia care au făcut ceva minunat pentru România! Chiar dacă nu au făcut totul, AU ADUS SPERANŢA!

Ce a însemnat Proclamaţia de la Timişoara (din 11 martie 1990) pentru dumneavoastră şi pentru istoria românilor?

Sunt membru al Societăţii „Timişoara”, sunt de ceva vreme membru în Consiliul de conducere al acesteia, am primit premiul ,,Ion Monoran”, aşa că prin acestea dovedesc ataşamentul meu faţă de Proclamaţia de la Timişoara. Dacă Proclamaţia ar fi fost acceptată şi inclusă în doctrina vremii, multe dintre greşelile şi derapajele ulterioare ar fi fost evitate. Proclamaţia nu introducea o idee revanşardă, ci una curativă. Proclamaţia de la Timişoara a generat un curent extraordinar, poate că dacă FDR-ul şi-ar fi construit doctrina pornind de la Proclamaţie şi dacă ar fi găsit o modalitate de apropiere de intelectualitatea timişoreană de atunci, astăzi ar fi fost un partid important în România.

Ce neclarităţi şi percepţii greşite mai trebuie aduse în perimetrul realului, al corectitudinii, al adevărului?

Trebuie odată şi odată lămurit ce s-a întâmplat în 22 Decembrie, între momentul fugii lui Ceauşescu şi primul cartuş tras în după-amiază aceleiaşi zile. Apoi, ar trebui să fie explicată şi înţeleasă contribuţia lui Tőkés… Pentru toată lumea, el este cel de la care a pornit flacăra Revoluţiei, iar noi, cei din Timişoara, ştim şi spunem mereu că nu este aşa. Manifestarea din faţa casei lui este importantă, oferind atunci un extraordinar mesaj  de solidaritate, dar Revoluţia a pornit când el nu mai era în Timişoara, iar revoluţionarii nu au pomenit de el şi nici nu au urmat vreun program revoluţionar al lui Tőkés. Revoluţia a pornit când protestul tăcut din faţa casei sale se încheiase, când tinerii care au nume, au biografie, au decis să oprească tramvaiele, când mulţimea a început să protesteze împotriva sistemului, când muncitorii din fabrici s-au solidarizat cu morţii, răniţii şi arestaţii lor şi au ieşit în stradă. Atunci a început Revoluţia. Tőkés nu a fost liderul Revoluţiei niciodată, nici măcar după arestarea lui Ceauşescu nu a revenit la Timişoara. Acest adevăr trebuie să fie spus până când cei care au văzut Revoluţia la televizor, sau au citit despre ea, vor înţelege acest adevăr, pentru că după mai bine de 25 de ani s-au organizatmanifestări, au fost scrise cărţi şi s-au făcut filme pentru a ascunde acest adevăr.

Cum aţi defini, succint, Revoluţia Română pentru cărţile de istorie?

Sunt mai multe perioade ale Revoluţiei din Decembrie. Prima, cea cuprinsă între zilele de 15 şi 19 Decembrie 1989, a reprezentat revolta populară la Timişoara. În a doua perioadă, între 20 şi 22 Decembrie 1989, a fost Revoluţia Română, care se încheie o dată cu plecarea dictatorului din sediul fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român. Perioada 22 – 25 Decembrie 1989 a fost cea a preluării puterii şi a instituirii noilor structuri ale statului. Aceasta este definiţia dată de mine, în calitate de secretar de stat, şi care a fost făcută publică în Hotărârea Guvernului 1707/2006.

Trebuie să spun, însă, că Revoluţia nu a avut învinşi. A avut arestaţi, răniţi, morţi, dar nu a avut învinşi. Poate doar câteva persoane au avut de pierdut. Cei care ar fi trebuit să fie învinşi au fost adevăraţii câştigători al Revoluţiei.

Cum priviţi astăzi idealurile Revoluţiei Române?

Am spus şi continuu să o fac: Revoluţia nu s-a sfârşit. Din păcate, Timişoara nu a ştiut să-şi păstreze puterea politică a acelor zile, nu a ştiut să fie solidară cu ceea ce realizase şi a plecat capul rapid pentru o funcţie sperată la Bucureşti. Şi asta chiar dacă funcţia era cea de preşedinte judeţean al unui partid nenăscut încă. Dacă timişorenii ar fi rămas solidari cu Frontul Democrat Român, astăzi, acele idealuri ar fi putut să fie în mare parte împliniri. Noi, cei din Timişoara, am abandonat mişcarea în partea ei cea mai importantă sau nu am înţeles unde este puterea şi am lăsat Revoluţia neterminată… Acum plătim acea indecizie, nepricepere sau ce o fi fost.

Mai avem mult de lucru pentru a face România, aşa cum era ea conturată în visurile noastre, în 1989. Idealurile Revoluţiei sunt încă o speranţă de împlinit.

A consemnat Ioana CIODARU-CEAUŞESCU

MISTERUL OPERAŢIUNII „PETARDA”

În categoria acţiunilor de disidenţă activă împotriva regimului Ceaușescu pot fi considerate şi actelor tipografului Valentin Hurduc, cel care a tipărit cotidianul-manifest Luneta şi o serie de manifeste anticeauşiste ce au fost răspândite în perioada aprilie 1987 – decembrie 1989. Tipograful-zeţar Valentin Hurduc, creatorul unui ziar clandestin numit Luneta, a fost omul care a îngrozit întreaga conducere de partid şi de stat a României socialiste şi a alertat întreaga Miliţie şi Securitate care au încercat, din răsputeri, să-l identifice pentru a-l putea neutraliza. Operaţiunea „Petarda” a fost numele de cod al uneia dintre operaţiunile DSS-ului, care s-a încheiat cu un eşec de proporţii pentru ofiţerii de securitate şi ale cărei urme în arhivele fostului DSS par să nu se mai găsească.

Cum ați ajuns să lucrați în domeniul tipografic?
Am fost pasionat de desen încă din adolescenţă, iar în 1976, după un examen de admitere ratat la Facultatea de Arte Plastice, m-am angajat la Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”. Nota bună de la examenul de matematică mi-a hotărât viitorul şi am fost trimis în secţia de zeţărie, considerată o elită a angrenajului tipografic de la „Casa Scânteii”. Trebuie să știți că un zeţar poate să facă o carte sau un ziar de la un capăt la altul. În clipa în care m-am angajat ca tipograf-zeţar, o serie de decizii administrative ale regimului Ceauşescu, referitoare la vârsta de pensionare a tipografilor, agitau univesul Combinatului Poligrafic de la „Casa Scânteii”. Primul dialog cu oficialii regimului, atât pe linie de partid cât şi de stat, a reprezentat o înfrângere morală pentru mine, iar protestul tipografilor, în fruntea căruia încercasem să mă situez, va fi sortit eşecului încă din start. Regimul nu admitea împotriviri la deciziile sale, iar clasa muncitoare, elementul de forţă al PCR, era obligată să se supună fără crâcnire deciziilor regimului. Replica unui coleg tipograf („Cu ăştia nu rezolvi nimic!”) m-a făcut să mă gândeasc la o formă de opoziţie împotriva regimului Ceauşescu.
Când v-a venit ideea realizării unui ziar clandestin?
După discuţiile pe care le-am avut, în toamna anului 1977, cu subinginerul Mihai Stan, din Drobeta Turnu-Severin, fost coleg de armată, am simțit nevoia de a face ceva concret, respectiv de a realiza un ziar clandestin de opoziţie. Mihai Stan m-a sprijint total în efortul meu de a construi, cu ajutorul subordonaţilor săi din atelierul mecanic de la Motru, componente ale viitoarei prese artizanale. În mod paradoxal, filmele de propagandă ale regimului comunist m-au inspirat şi amuzat în acelaşi timp, în ideea mea de-a face opoziţie regimului şi am început să fur litere din Combinat. Valurile care urmau să se muleze perfect pe literă, în procesul de tipărire, au fost concepute de mine după ce am reușit să-l conving pe singurul om din „Casa Scânteii”, care realiza valurile, să-mi transpună în realitate proiectul. Din păcate, valurile realizate s-au distrus din cauza unui accident: topirea celofanului cu care erau învelite. Norocul a fost de partea mea, iar tipograful care a realizat valurile nu a bănuit nimic şi nici nu a informat Securitatea care supraveghea cu străşnicie întregul proces de tipărire. În anii care au urmat acestui accident, am devenit un muncitor important şi respectat în Combinat, cu multiple relaţii în întregul angrenaj tipografic de la „Casa Scânteii”. Totodată, am început să testez, prin diferite formule, caracterul unora dintre apropiaţii mei, vecini sau lucrători tipografi, pentru a constitui un grup de acţiune. Cu timpul mi se vor alătura: Gheorghe Marian, Cuciuc Marcel, Suciu Eugen, Mateescu Petre, Pascu Marin, Gheorghe Anişoara, Mihai Cuciureanu, Marcel Ungureanu, Argatu Vasile, Nicolae Ioan şi soţia mea, Viorica Hurduc. Noi, toţi, vom constitui obiectul operaţiunii „Petarda” din dosarele Securităţii române. Spre norocul nostru şi dezamăgirea ofiţerilor implicaţi în anchetă, noi nu am fost descoperiţi niciodată.
Când ați început să acționați efectiv?
În 1982 am trecut la acțiune împotriva regimului Ceauşescu. Obligaţia de a munci în timpul liber la CAP-ul din Otopeni, pe baza unui contract impus de conducerea de partid a Combinatului, a fost picătura care a umplut paharul răbdării mele. Atitudinea mea faţă de activul de partid de la nivelul comunei Otopeni, generată de impunerea obligatorie a contractului cu CAP-ul, m-a pus într-o situaţie dificilă în relaţiile cu activiştii de la CC al PCR care au fost informaţi, cu promtitudine, despre atitudinea mea, ca tânăr muncitor. Primele acţiuni anticeauşiste le-am desfășurat în toamna anului 1982 şi au constat în scrierea unor lozinci anticomuniste (Jos Ceauşescu!) pe gardurile din localitatea Pipera, spre bariera Tunari. În 1983, am continuat să scriu lozinci anticomuniste şi anti-Ceaușescu, cu cretă sau cu un amestec din smoală şi motorină, la sediul CAP Otopeni, la casa primăriţei din Otopeni, la PECO Băneasa, Liceul C. A. Rosetti, Bulevardul 1 Mai nr. 104, Căminul de Studenţi „Maica Domnului” şi AMC Otopeni. Gândul de a construi o presă artizanală nu m-a părăsit deloc în acest timp, şi în 1985 mi-am încercat, din nou, norocul în dorinţa de a reconstrui valurile distruse în acel accident. Cu puţin noroc şi inteligenţă, l-am convins, din nou, pe tipograful de la secţia specială să-mi confecţioneze nişte valuri.
Care a fost prima acțiune de amploare?
În ziua de vineri, 10 aprilie 1987, la ora 05.40, am realizat prima acţiune majoră a mea: incendierea Arcului de Triumf din lemn din faţa Expoziţiei Naţionale de la Complexul ROMEXPO de astăzi. Trecătorii au rămas şocaţi, Securitatea a intrat în alertă, iar activul de partid nu îşi putea reveni în urma şocului. Pe 4 decembrie 1987, tot într-o zi de vineri, şi tot la ora 05.40, aveam să dau foc statuii lui V. I. Lenin din faţa Combinatului de la „Casa Scânteii”. Securitatea a trecut la căutarea celor care incendiaseră statuia lui Lenin, însă eu și colegii mei din grup am supraviețuit, nefiind descoperiți în cadrul anchetei Securităţii şi-a investigaţiilor Miliţiei. Trebuie să subliniez faptul că Ambasada URSS la Bucureşti şi-a exprimat profunda nemulţumire faţă de acest gest antisovietic şi anticommunist. În paralel cu aceste două acţiuni, am continuat să confecționez unele piese și să strâng materiale pentru maşina de tipărit artizanală pe care o aveam în proiect. Am făcut probe cu diferite dispozitive (ţevi, tuburi, cutii de ness, cacao, carbid) de lansare a manifestelor în pădurea Otopeni (zona Fort) şi în cartierul Aviaţiei. În februarie – martie 1988, presa artizanală cu care voi tipări primul număr, din ceea ce avea să devină Luneta, era gata. Primul număr al Lunetei va fi răspândit pe 29 aprilie 1988, în zona Gării de Nord, în Piaţa Matache, Piaţa Romană, şi la intersecţia dintre Calea Dorobanţi şi restaurantul „Perla”. Nicolae Ceauşescu a ordonat ca tipografia ilegală să fie distrusă în termen de şase luni, iar făptaşii să fie pedepsiţi cu cea mai mare asprime.
Cine a scris primul număr?
Primul număr a fost scris integral de către mine şi era realizat ca un manifest editat de Frontul Democrat Român. Ideea îmi fusese sugerată de către unul dintre prietenii mei care asculta Radio Europa Liberă şi care lansase ideea că în Transilvania se constituise acest FDR. M-am gândit că a venit timpul ca opinia publică să afle că FDR-ul s-a constituit şi în Bucureşti. Numele de Luneta aveam să-l dau la următorul număr tipărit. Menționam că va apărea lunar şi avea ca scop demascarea politicii dictatoriale practicate de familia Ceauşescu. În primul număr scriam următoarele: „Întrunită la prima sa şedinţă, conducerea acestui forum compusă din: muncitori şi ţărani, generali ai armatei române, ofiţeri ai Ministerului de Interne, oameni de ştiinţă şi alte categorii de oameni ai muncii au analizat situaţia reală existentă în ţară şi au ajuns la concluzia că aceasta se datorează în exclusivitate preşedintelui ţării, Nicolae Ceauşescu”. Manifestul se încheia cu „Jos dictatura Ceauşescu!” şi invita populaţia Bucureştiului să vină la o mare demonstraţie de solidaritate cu noul creat FDR, în cursul zilei de 30 aprilie 1988, în Piaţa Universităţii între orele 16.30 şi 17.30. Textul era semnat Vasile Braşoveanu. Demonstraţia din Piaţa Universităţii nu a avut loc, însă Frontul Democrat Român devenea, astfel, o speranţă a românilor. Manifestul Luneta a fost răspândit în diverse zone ale Bucureştiului: sediul Inspectoratului General al Miliţiei, sediul Miliţiei Capitalei, intrarea în CC al PCR, garajul TVR, zona Foişorului de Foc, str. Rondă, Piaţa Obor, zona Tei etc. Hârtia folosită era foarte subţire şi provenea din rezerva de hârtie importată din URSS şi folosită pentru semnalele care mergeau la CC al PCR. Hârtia folosită a îndreptat ancheta spre ipoteza implicării KGB-ului în operaţiune.
Cum ați reușit să implicați Ungaria în operațiunea dvs.?
În seara de 14 noiembrie 1988, ora 20.40, teancul de manifeste lăsat de mine pe portbagajul maşinii de tip LADA, cu nr. CD 231, la intersecţia străzilor Sahia cu Batiştei, îl va compromite și pune în dificultate pe diplomatul Györfi Károly, şef de reprezentanţă comercială a Republicii Populare Ungare în România. Diplomatul ungur a fost arestat şi declarat „persona non grata”, pe 19 noiembrie 1988, fiind obligat să părăsească România în termen de trei zile. Nemulţumit de faptul că ungurii erau scoşi ţapi ispăşitori în scandalul manifestelor, am hotărât să dau o dezminţire scrisă privind adevăratul autor al manifestelor. Dezminţirea a fost trimisă tuturor publicaţiilor din Bucureşti de la Odorheiul-Secuiesc – via Motru – Târgu-Jiu, precum şi la TVR şi la Radio. Timp de trei numere consecutive din Luneta am reluat dezminţirea privind adevăraţii iniţatori ai acţiunii anticomuniste. Comunicatul oficial din Scânteia m-a convins că acţiunea noastră însemna ceva în economia rezistenţei împotriva regimului Ceauşescu.
Unde se tipăreau manifestele?
Manifestele s-au tipărit în casa mea şi acasă la Petre Mateescu, iar presa artizanală a mai fost depozitată, temporar, la soacra lui Gheorghe Marian şi la Gheorghe Anişoara. Au fost tipărite şi difuzate 11 ediţii ale ziarului-manifest Luneta. Securitatea română nu a putut să anihileze niciodată gruparea mea, deşi se apropiase destul de mult de grup, în condiţiile în care măsurile de securitate din Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii” deveniseră draconice, iar informatorii erau în stare de alertă permanentă.
V-a confundat Securitatea cu cei de la „România liberă”?
Pe 26 ianuarie 1989, Securitatea i-a arestat pe jurnaliştii-disidenţi de la „România liberă”, (Petre Mihai-Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă) şi au confiscat presa artizanală care urma să tipărească primul număr din ziarul „ROMÂNIA”. Ziar care nu a apărut niciodată şi care avea să devină, printr-un ciudat joc al sorţii, simbolul disidenţei şi rezistenţei jurnalismului din România lui Ceauşescu la „Newseum”, în detrimentului ziarului-manifest „LUNETA”. Trebuie să vă spun că şpaltul viitorului ziar „ROMÂNIA” conţine numeroase greşeli de corectură, ceea ce evidenţiază clar că nu a fost tipărit niciodată, precum şi existenţa unor litere chirilice în textul materialelor. De ce să fi furat litere chirilice din „Casa Scânteii” tipografii care îi ajutau pe jurnaliştii-disidenţi? Să fi fost, oare, aduse din spaţiul sovietic şi să se fi făcut o aşa mare eroare? Sau Securitatea a manevrat lucrurile astfel încât i-au făcut cadou secretarului general al PCR, de ziua sa de naştere, arestarea acestui grup de jurnalişti şi tipografi, ce părea a avea o oarecare legătură cu KGB-ul?
V-ați văzut dosarul de la Securitate?
Pe 14 aprilie 2004, CNSAS mi-a comunicat următoarele: „Deoarece în arhiva CNSAS există documente referitoare la tema dvs. de cercetare «Acţiunea Petarda», vă invităm la sediul nostru pentru studierea documentelor identificate”. Pe 9 septembrie 2004, CNSAS m-a anunțat că Serviciul Român de Informaţii a răspuns că „în urma verificărilor efectuate în evidenţele create de Securitate nu au fost identificate documentele menţionate”, privitoare la dosarul de obiectiv „Petarda” şi dosarele de problemă „Tipografii”.

Interviu publicat în Caietele Revoluţiei nr. 4(53)/2014

Au consemnat Ioana CIODARU-CEAUȘESCU
Constantin CORNEANU

IMG_5516

IMG_5513

IMG_5506

IMG_5503

IMG_5497