Expozitie copii – Grupul Scolar de Arte si Meserii “Dimitrie Paciurea”

Bucuresti

Din 1990 încoace, luna decembrie nu este numai luna sărbătorilor de iarnă, la români, ci şi a aniversării victoriei Revoluţiei din Decembrie 1989 şi a comemorării eroilor care s-au jertfit pentru libertatea noastră, pentru ca România să devină o ţară a democraţiei şi civilizaţiei europene. În această notă se înscriu şi manifestările organizate, la sfârşitul anului trecut, de Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Este vorba, între altele, de vernisajul Salonului internaţional de pictură “Recviem pentru un Crăciun însângerat”, care a avut loc, joi, 22 decembrie 2006, cu sprijinul Asociaţiei D’Arte Da Vinci, la sediul Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, situat în strada C.A.Rosetti, nr.33, din Bucureşti.
Aflată la a V-a ediţie, expoziţia (deschisă până la mijlocul lunii ianuarie 2007) a reunit creaţii de pictură, grafică şi sculptură ale unor valoroşi artişti români şi străini, printre care îi amintim pe Marcel Chirnoagă, Georgeta Năpăruş (SUA), Ion Hultoană, Valeriu Şuşnea, Gheorghe Ciobanu, Eugen Crăciun, Luminiţa Ciupitu, Vasile Mureşan-Murivale, Georges Ţipoia (Elveţia), Anna Ravliuk (Ucraina), Greta Pecnik (Slovenia), Ilie Roşianu, Rodica Marinescu, Viorica Romaşcu, Gabriel Medvedov.
Prin simbolistica lor, lucrările expuse sunt nu numai expresia unor sentimente sincere ale unor artişti adevăraţi, ci şi o ilustrare inspirată, într-o viziune artistică remarcabilă prin originalitatea ei, a tot ceea ce a însemnat totalitarismul în România sau oriunde în altă ţară. Se regăsesc concentrate aici atât emblemele cele mai hidoase ale comunismului – de la gratiile închisorilor la microfoanele Securităţii, de la bisericile dărâmate sau translate la acel colos cu picioare de lut care se prăbuşeşte sub propriile iluzii şi minciuni, sub propriile neputinţe –, cât şi simbolurile acelui Crăciun însângerat – crucile, lumânările, icoanele, turlele Catedralei din Timişoara, sacrificiul mielului nevinovat, sângele vărsat etc. Unele dintre tablourile expuse constituie un memento pentru cei care au căzut sau au fost răniţi în decembrie 1989 de gloanţele dictaturii ceauşiste, fiind inspirate de cazuri reale, cum este acela al unei fetiţe, pe nume Ruxandra Mihaela, violonistă talentată, o speranţă a artei româneşti, care, rămasă fără o mână, nu s-a mai bucurat nici de copilărie, nici de adolescenţă, nici de iubire. Tablourile “Instrument căzut”, al lui Georges Ţipoia, şi “Cântecul iubirii pierdute”, al Annei Ravliuk, sunt simbolurile unui destin frânt mult prea devreme. În aceeaşi simbolistică se înscrie şi “chitara pictată”, care a aparţinut lui Mihai Gâtlan, tânărul ucis de gloanţe, în 21 decembrie, în faţa Sălii Dalles din Bucureşti.
Demn de remarcat ni se pare şi faptul că, dincolo de controversele şi partizanatele politice care continuă să macine societatea românească în această “nenorocită tranziţie”, cum o numea unul dintre artiştii prezenţi la vernisaj, organizatorii Salonului de pictură nu au dat la o parte, cenzurând, acele creaţii artistice care fac trimitere la idealurile trădate ale revoluţiei, pentru care s-au jertfit atâţia români – a se vedea sugestivul tablou “Păcat, păcat, de sângele vărsat!” – şi la profitorii tranziţiei, politicieni vopsiţi, peste noapte, în toate culorile şi afacerişti fără scrupule, care au făcut din victoria din “Decembrie 89” un fiasco naţional, ca să le fie lor bine.

IMG_2112

Nu aş putea pune punct acestor rânduri fără să remarc, aşa cum au făcut-o, probabil, mulţi dintre cei care au văzut-o, că expoziţia de la I. R. R. D. a reuşit o interesantă ilustrare monografică a ceea ce a fost totalitarismul în România, dar şi a ceea ce a însemnat tragismul Revoluţiei din Decembrie 1989, artiştii dovedind şi de această dată că, prin operele lor, sunt înaintemergători ai istoriei, că au o extraordinară capacitate de a vedea dincolo de aparenţe şi de a fi mesagerii unor idealuri şi idei care ne obligă nu numai la reflecţie, dar şi la o atitudine curajoasă, demnă de condiţia umană.

Dumitru ROMAN

IN MEMORIAM
Revoluţia din Decembrie 1989
în ipostaze plastice

IRRD a găzduit recent cea de-a şasea ediţie a Salonului internaţional de artă plastică „Requiem pentru un Crăciun Însângerat”, dedicat cinstirii memoriei martirilor revoluţiei care şi-au jertfit viaţa pentru libertatea poporului român.
Acelaşi obiect l-au avut şi precedentele ediţii (ce s-au desfăşurat până acum numai în Bucureşti) la care au participat 207 artişti plastici plus 16 din diaspora românească şi 12 străini, însumând lucrări din toate genurile de creaţie ce au fost concepute în acelaşi spirit. Să mai amintim şi faptul că, aproape simultan, Muzeul Catedralei Ortodoxe
Mitropolitane din Timişoara a găzduit – sub acelaşi generic – între 13 decembrie 2006 şi 18 ianuarie 2007 alţi 149 de plasticieni cărora li s-au adăugat (în secţiuni separate) 29 de studenţi de la Facultatea de Arte Plastice a Universităţii de Vest, precum şi 12 elevi de la Grupul Şcolar „Dimitrie Paciurea” din Bucureşti. Iar ca o premieră expoziţională – cu scopul de a sublinia şi caracterul creştin al Revoluţiei – în acest Salon au fost incluse şi un număr de 33 de icoane de inspiraţie jertfelnică din patrimoniul Muzeului. O integrare prin care am dorit a arăta şi legătura intimă dintre multimilenarul martiraj creştin şi cel al Revoluţiei Decembriste. Iar dacă adăugăm şi faptul că cele 6 ediţii precedente ale Salonului au fost vizitate de zeci de mii de oameni, putem a ne da seama cât de importantă a fost iniţiativa noastră pentru sensibilizarea conştiinţelor şi implicit pentru trezirea sentimentelor de respect faţă de sacrificiile celor care au făcut posibilă această victorie pe care nu o pot numi decât miraculoasă.
În acelaşi timp, ultimele două ediţii s-au vrut a fi şi o replică la trista constatare că idealurile Revoluţiei au fost, dacă nu cu totul uitate, cu siguranţă înşelate de către toţi guvernanţii post-decembrişti prin chiar faptul că aceştia au rămas total indiferenţi faţă de necesitatea elucidării misterelor Revoluţiei. Şi – de ce să nu o spunem – dând dovadă şi de o crasă lipsă de respect pentru cinstirea memoriei martirilor căzuţi pe baricade. Din aceste raţiuni, Salonul s-a instituit şi ca un antidot la nedreapta amnezie, pe care, din interese oculte, forţe obscure încearcă (şi din păcate au şi reuşit!) a înculca, sistematic, în conştiinţa publicului intenţia de a trece pe martiri în uitare cu scopul evident de a minimaliza importanţa revoluţiei. Dar în mod abscons şi pentru a-şi atinge propriile interese de a face uitate misterele ei (nedezvăluite cu premeditare, desigur).
Privite din această perspectivă, ambele Saloane s-au vrut – şi au şi izbutit! – a fi şi un semnal de alarmă prin care (aşa cum au făcut-o şi precedentele ediţii) artiştii s-au făcut purtătorii de cuvânt – în imagini – ale acestor imperative. Asta cu atât mai mult acum, după ce regimul comunist a fost declarat oficial ca ilegitim şi criminal, deoarece acest act reclamă a fi continuat şi de o acţiune politică urgentă pentru a se trece la o nouă etapă ce ar putea începe cu declanşarea unui proces al comunismului, din moment ce, iată, nici la 17 ani de la Revoluţie nu s-a răspuns la câteva întrebări arzătoare: „Cine a tras în noi după 22?!…” Unde, cum şi cu concursul cui s-au volatilizat teroriştii?!”…”; „Cine se face vinovat de faptul că Revoluţia a fost înşelată, furată şi trădată?!…“
Aceste imperative le dictează jertfele şi aspiraţiile martirilor ce au fost sintetizate atât de magistral de înălţătoarele cuvinte: „Vom muri şi vom fi liberi!” – sintagmă ce i-a unit pe revoluţionari în faţa gloanţelor, fapt ce-i obligă moralmente şi pe politicieni de a nu uita aceste amare adevăruri! Asta cu atât mai mult cu cât recent chiar şeful statului, domnul preşedinte Traian Băsescu – în chiar declaraţia de condamnare a comunismului – nu a suflat nici un cuvinţel despre rolul hotărâtor pe care l-a avut Revoluţia din Decembrie la înlăturarea odiosului regim comunist care, tocmai prin jertfele martirilor, răniţilor şi luptătorilor aflaţi pe baricade – l-au aruncat atunci în lada de gunoi a istoriei, spulberându-l ca pe un foc de paie, astfel că Molohul cu picioare de lut (care a fost comunismul) s-a prăbuşit sub greutatea propriilor sale crime şi orori.

vernisaj Salon Timisoara

Aspect de la expoziţia vernisată la Timişoara

Într-un fel sau altul, aceste lucruri şi-au găsit reflectarea pe simeze – ele re-prezentând o adevărată istorie în imagini a revoluţiei, privită evident atât prin prisma cauzelor care au generat-o cât şi a desfăşurării ei şi sfârşind cu revelarea realităţilor post-decembriste ce au completat acest tablou caragialesc care – dacă nu ar fi fost şi tragic – i-am fi dat dreptate lui papa Marx, care, cu umoru-i negru tipic şi urmaşilor săi fondatori de iluzii deşarte, – spunea că „de trecut trebuie să ne despărţim râzând”.Dar ce mi se pare a fi cu totul remarcabil e faptul că fenomenele la care ne referim şi-au găsit ecoul aşteptat în conştiinţa artiştilor care – prin al lor al „treilea” ochi – au
ilustrat sugestiv şi convingător mesajul pe care au dorit a-l transmite: semnificaţia istorică a Revoluţiei din Decembrie privită însă şi prin prisma reverberaţiilor sale actuale culminând cu condamnarea (desigur metaforică!) a celor care, şi astăzi, încearcă a le tăinui enigmele!
Când exprim aceste idei nu pot trece cu vederea nici faptul că, până acum, nici unul din regimurile post-decembriste nu a onorat – cum s-ar fi cuvenit! – cultul martirilor revoluţiei. Aş zice chiar dimpotrivă, din moment ce fiecare din ele nu a făcut decât
să-i coboare tot mai mult într-o nedreaptă uitare, începând cu cel condus de Ion Iliescu, continuând cu cel al lui Emil Constantinescu şi sfârşind cu cel al actualului preşedinte Traian Băsescu. Acestor paradoxuri greu explicabile într-un stat de drept au încercat a le răspunde şi ultimele două ediţii ale Salonului, motiv pentru care nu pot a nu mă întreba neretoric: Oare, se va mai continua mult această ruşinoasă tradiţie? – faţă de care martirii revoluţiei, de acolo, de sub lespezi – nu pot decât să strige din tăcerea mormântului durerea idealurilor lor trădate, furate şi înşelate. Iată de ce simt nevoia imperioasă de a-l parafraza pe I.P.S. dr Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, care în binecuvântarea şi cuvântul de salut adresate participanţilor la Salonul din Timişoara s-a făcut interpretul inspirat al însuşi Duhului martirilor atunci când afirma că: „Acolo Sus ei aşteaptă de la noi să le împlinim nu doar idealurile pentru care şi-au dat viaţa, ci să fie scos la lumină şi adevărul privind tenebrele revoluţiei printr-o reală justiţie omenească, care să se alăture şi celei divine ce va veni fără îndoială!”
Toate aceste idei şi-au găsit expresia artistică printr-un discurs plastic de înaltă elevaţie spirituală caracterizat şi de un limbaj de mare rafinament estetic, ce ne-a revelat nu numai unitatea de spirit a Salonului, ci şi pe cea de viziune asupra fenomenelor reflectate (de atunci şi de acum) prin care toţi participanţii au pus inspirat în valoare intenţiile ideatice ale concepţiei curatoriale, fie în manieră figurativă, abstractă ori suprarealistă – toate îngemănându-se credibil în mesaje recognoscibile în sfera sacrului, a socialului, a politicului şi chiar a metafizicului, iar prin această simbioză să ne îndemne şi pe noi la o binevenită şi necesară meditaţie!
Este, credem, principalul învăţământ – şi merit! – al acestor ediţii a căror menire a fost una singură: de a ne trezi la realitate şi prin asta de a fi o pledoarie patetică pentru cinstirea – cum se cuvine – a memoriei eroilor din decembrie 1989, scop în care toate Saloanele pe care le-am organizat sunt şi o invitaţie la cunoaşterea adevărului ascuns încă sub şapte lacăte!
Oare de ce?!… şi mai ales, cine sunt cei vinovaţi că acest scenariu straniu – instrumentat din umbră de anumiţi păpuşari politici – ţine sub obroc pe făptuitorii crimelor de atunci, erijaţi acum în mari oameni de afaceri pe spinarea celor mulţi?!…. Va da oare cineva răspuns acestor interogaţii?!…
Mira-m-aş!

Ilie ROŞIANU
Prof. drd în estetică
Curatorul Salonului

aa
dd
cc
ff
ee
bb
ii
hh