Alecu Ivan Ghilia

 

PROVOCARE PENTRU NIMENI

SAU PENTRU TOŢI

de Alecu Ivan Ghilia

De ce pentru nimeni!? Pentru că, iată, se împlinesc şaptesprezece ani de când mă stăpâneşte fantasma acestui MUZEU AL RECUNOŞTINŢEI şi toate strădaniile mele (de a-l abstrage realităţii virtuale si de a-l planta realităţii vii, pragmatismului existenţial) se izbesc de ingratitudinea şi imobilismul celor care se fac a uita sau chiar au uitat de unde venim, prin ce am trecut şi prin ce jertfă excepţională s-a săvârşit miracolul genezei chinuite a restaurării noastre în istorie. “Erupţia socială ” din Decembrie 1989 m-a găsit cu peste 2000 de pagini de manuscris în sertar :romanul Piramida (o utopie, prefigurând simbolic sfârşitul lumii existente pe plan global, implicit sfarşitul coşmarului ateist-comunist) şi Întoarcerea bărbaţilor, roman consacrat memoriei supravieţuitorilor lagărelor staliniste, respins încă din 1980 de cenzură. Moralmente împins de aceste două “morminte” interzise şi de maldărele de pânze şi cartoane care-mi umpleau până la disperare micul apartament din blocul Perla, pictate şi răspictate cu Răstigniri şi Calvaruri calchiate pe rana sângerândă a României totalitarismului, ştiind când le pictam, că niciodată cât va dura stihia roşie nu vor fi văzute decât de puţinii prieteni ce-mi luminau claustrarea, împins de revolta umilinţei artistului care-şi trăieşte drama interdicţiei, am iesit în stradă contopindu-mă elanului revoluţionar.
IMG_2634

Scriitorul Alecu Ivan Ghilia la vernisajul expoziţiei sale,

deschisă la sediul I.R.R.D.

În monumentala sa “Istorie a literaturii române, în amplul spaţiu cu care mă onorează, profesorul Ion Rotaru introduce şi acest amănunt: “Deosebit de activ, ieşit pe stradă în Piaţa Universităţii ( actuala Piaţă a Revoluţiei), amestecat în primele rânduri ale mulţimii în seara zilei de 21 decembrie , arestat, urcat intr-o dubă şi dus cu alţii la Jilava, bruscat cu sălbăticie, pus cu faţa la perete, cât pe ce să fie împuşcat, eliberat în fine, când armata şi celelalte forţe de ordine şi represiune au trecut de partea poporului ( dar cine poate şti exact cum stau lucrurile? Noi, românii, nu prea ne cunoaştem “foarte exact, cum ni s-au întâmplat “revoluţiile” de la 1821 până la ultima, din decembrie 1989)”. Nu “urcat într-o dubă”, cum în necunoştinţă exactă de adevăr scrie marele istoric literar, ci silit sub ameninţarea armei să urc rămânând întins lângă alţi trei răniţi şi arestaţi ca şi mine, trecuţi prin supliciul bâtelor şi paturilor de arme ale torţionarilor înşiraţi pe strada Câmpineanu, acum formând un lot de patru trupuri întinse pe podeaua camionului uriaş, probabil un tir, peste care au fost îndesate ca o stivă de lemne alte două straturi de trupuri deasupra, astfel că noi, cei de dedesupt, eram striviţi de două rânduri de trupuri clădite deasupra noastră. Aşa am fost duşi la Jilava.

IMG_2674

Evident nu atunci am avut străfulgerarea muzeului ce mi-a cotropit sufletul. Atunci mă stăpânea numai gândul că trebuie să mă rog întruna să nu-mi cedeze inima şi m-am rugat cu cea mai fierbinte disperare Lui Dumnezeu, Lui Iisus şi tuturor sfinţilor, îngrozit că vom fi coborâţi undeva în plin câmp şi împuşcaţi. Până dimineaţă, cum toată noaptea la Jilava au avut loc execuţii, gândul morţii nu m-a slăbit, întărit de spaimele celor din celula înţesată de trupuri şi feţe descompuse de tensiune, în majoritate tineri ca Patapievici sau Varujan Vosganian, pe care-i întâlneam atunci prima dată. Întâmplarea a făcut să stau în acelaşi pat “la etaj” cu un preot de la Chirnogi, pe care, fiindcă-l simţeam tremurând şi plângând, cuprins de slăbiciune l-am “întărit” rugându-l “ să-şi facă datoria pastorală” şi să ne izbăvească pe toţi de căderea-n deznădejde, chemându-l pe Iisus în rugăciune printre noi, arestaţii acelei nopţi de coşmar, rugându-ne la urmă şi pentru prietenul Mircea Răceanu, arestat din ordinul lui Ceauşescu, condamnat la moarte, de care nu ştiam dacă mai trăia sau fusese de mult executat.
După zguduitoarea rugăciune, ca printr-un miracol, s-a deschis uşa şi a intrat comandantul închisorii să ne spună să “fim liniştiţi” că “peste câteva ore, vom pleca acasă”.” Acasă, unde?”, m-am trezit întrebând.”Acasă la Tatăl de sus sau la noi acasă?” Aşa am aflat “c-a fugit Ceauşescu”. Starea de graţie care m-a cuprins şi mă stăpâneşte şi acum este că tot ce s-a întâmplat cu mine, cu noi şi cu ţara noastră, atunci, cel puţin în delirul primelor ore şi zile (cele trei zile ale Învierii, începând cu nopţile şi cu zilele acelui decembrie cald ca-n zilele Paştelui) şi sfârşind cu extazul solidarităţii şi frăţietăţii de pe străzi, cu delirul beatific ce ardea în inimile tuturor românilor; totul a fost o înlanţuire de miracole.

IMG_2681 Cine îşi mai aminteşte (indi-ferent cât de murdar i-ar fi trecutul) nu ar trebui să refuze recursul la memorie, la nobila datorie a recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri jertfiţi pentru schimbarea din vieţile noastre. Prea tragică a fost domnia acelei lumi începută în spaima dogmei utopiei sociale aduse pe şenilele tancurilor stali-niste şi sfârşită în sângele inocenţilor si-n sicriele împuşcaţilor arse la Crematoriu. S-au jertfit strigând:”Jos comunismul!Jos dictatura!” “Vom muri şi vom fi liberi!” După adevărurile trăite în suferinţă, nu am fi demni de dispreţ să îngăduim cinismului neruşinaţilor profitori să arunce peste morminte lespedea uitării!

 

La şaptesprezece ani de la derularea acelor controversate, confuze şi eroice evenimente, Directorul Institutului Revoluţiei Române, scriitorul Claudiu Iordache, lider emblematic al Revoluţiei de la Timişoara, i-a trimis premierului Călin Popescu Tăriceanu o scrisoare deschisă în care face apel la conştiinţa acestuia “de a nu mai avea reţineri în recunoaşterea meritelor Revoluţiei, ca origine şi fundamentare a democraţiei post-decembriste.” Acest Recurs la Memorie l-am făcut şi eu adresând o caldă ofertă liderului Partidului Liberal, Primului Ministru Călin Popescu Tăriceanu: “Într-un moment de bilanţ, la cei 77 de ani şi peste 55 de ani dăruiţi Literaturii şi Artei, dorind ca Harul primit prin mine de la Dumnezeu să se reverse firesc viitorului, răsfrângându-se ca o candelă în amurg asupra unui număr cât mai mare de semeni, ofer statului român cu titlu de donaţie întreaga mea operă de pictură (ulei pe pânză şi carton, peste 200 de tablouri) şi cele peste 50 de sculpturi pictate şi gândite ca un pios omagiu de recunoştinţă adus jertfei inocenţilor, acea jertfă ce stă la temelia istoricei rupturi de trecutul comunist, de regăsirea de Sine a României cu demnitatea valorilor sale acumulate în timp. În perspectiva unui viitor gândit ca o lume a supremaţiei păcii creştine, care va avea înţelepciunea de a trăi frumos, înconjurată de frumuseţe, trăind în concordie şi iubire ca stare de iniţiere în misterul graţiei, acest gest aparent excentric poate căpăta valenţele unui generos edificiu public, legitimând prin simbolul său o necesitate a societăţii atât de ingrate şi confuze în orizonturile ei de aşteptare.

 

Ideea unui Muzeu al Recunoştinţei ar reprezenta indubitabil un semn al reconcilierii orgoliilor pe un tărâm neutru politicii, un ţel de neatins în mizeria de azi şi cu atât mai nobil, generos şi desuet romantic, destinat unui album de artă ce-şi are ca program estetic “Jertfa cristică” prin “pomenirea inocenţilor”; un sublim al regăsirii de sine printr-o lume înstrăinată şi sfâşiată, într-o “Românie pierdută”, pe care o caută visând-o cu o disperată idealitate prietenul poet, indubitabil şi el “o conştiinţă lucidă până la tragic”.
De aici, Apelul-provocare pentru acest Muzeu al Recunoştinţei, ignorând sau provocând Instituţiile surde şi oarbe, destinate a fi protectoare ale memoriei identitare, ale conservării Frumosului care “poate vindeca lumea” cum visa Dostoievski si care ne poate legitima în viitor existenţa mai presus de egocentrica energie a consumismului stupid şi lupta pentru zădărnicia cinismului puterii.
O foarte sumară descriere a ceea ce visez, în puţine cuvinte, ar suna cam aşa. Imaginaţi-vă o construcţie din sticlă sprijinită pe schele metalice în formă de cruce. Prin acoperişul de sticlă lumina cade egal pe tablouri întâlnindu-se în clar-obscur cu cea incendiar-roşie-portocalie din ochiurile de sticlă încastrate jos în laturile pereţilor ca un brâu de biserică brâncovenească, spaţiu spart din loc în loc de pietre granitice funerare glorificând nume ale unor mari personalităţi care au cunoscut martirajul regimului comunist din timpul lui Gheorghiu-Dej până la Ceauşescu: Maniu, Mihalache, Istrate Micescu, Prinţul Vladimir Ghika, Episcopul Bălan etc., etc., filosofii şi gânditorii morţi în închisorile comuniste precum Mircea Vulcănescu etc., completată în cea mai mare parte a spaţiului cu numele morţilor căzuţi în Revoluţie la Timişoara, Bucureşti, Sibiu etc., numele ieşind din ochiurile luminate de sticlă, făcându-l pe vizitator să se aplece cu pioşenie spre a citi inscripţiile lămuritoare cuprinzând omul şi fapta, locul morţii şi împrejurarea respectivă. Tablourile vor fi aşezate simetric pe simeză de-o parte şi de alta pe panourile de rigips, care, fiind mobile, suportă orice fel de aranjament, permiţând cea mai bună încadratură. La baza panourilor vor fi dispuse la intervale iregulare, module piedestal pe care vor fi aşezate sculpturi pictate sau icoane de lemn ca şi obiecte amintind de Revoluţie, alternând şi aici cu ochiuri de sticlă prin care se vor putea citi numele morţilor. Vizitatorul va călca pe plăci de marmoră neagră, urmând un traseu şerpuit prin aceste cripte, ochiuri hipnotice şi sarcofage, încărcându-se de emoţia transmisă de tablouri şi de muzica liturgică ambiantă în aşa fel ca trăirea spirituală şi perturbaţiile sufleteşti să fie copleşitoare la ieşire. Mozart, Beethoven, Bach şi Enescu vor însoţi periplul vizitatorului prin Muzeu. Ca un “strigăt mut”, ca o “umilinţă triumfală”, măcar aşa paradoxul morţii inocente îşi va perpetua dreptul la neuitare.

amare

emare

g

i

d

cmare

g

f