meserotunde3

DEZBATERE
EVENIMENTELE DIN 13-15 IUNIE 1990
PE BAZA RAPORTULUI COMISIEI PARLAMENTARE DE ANCHETĂ

Raportul Comisiei Parlamentare





































Razvan Theodorescu










Demonstraţia din 13-15 iunie 1990 în siajul transfărmărilor
sociale, politice şi de mentalitate generate de victoria
Revoluţiei din decembrie 1989 (un posibil titlu)

Punctaj
pentru pregătirea unui studiu care va fi publicat în lucrarea cuprinzând Raportul Comisiei Parlamentare de Anchetă pentru evenimentele din 13-15 iunie 1990 şi documentelor conexe.

I.Demonstraţia a servit ca tribună pentru campania electorală a partidelor politice recent înfiinţate, care nu dispuneau de resurse umane şi conexiuni pentru transmiterea mesajelor către alegători.

II.Liderii partidelor istorice (cele care contau în ecuaţia politică a timpului) au fost realişti: şi-au dat seama că nu dispun de timp pentru articularea unor mecanisme sprijinite pe structuri locale proprii

III.O adunare permanentă într-o zonă centrală a Capitalei, cu vizibilitate internă şi externă (pentru atragerea de sprijin şi credibilitate în rândul unui electorat specific dar puţin numeric) era soluţia optimă pentru a obţine un procent rezonabil de voturi şi pentru a le asigura prezenţa în Parlament.

IV.Adunarea era folosită şi de alte forţe ale unei societăţi civile rudimentare şi nestructurate care avea scopul de a eroda imaginea FSN şi a liderilor. Cei care le comandau şi le sprijineau acţiunile sperau să rupă cât mai mult din procentele FSN, încât după alegeri să se constituie un raport optim, credibil între Putere şi Opoziţie.

V.În ciuda unor puncte de vedere contrare, de fapt forţele de Opoziţie şi-au atins scopul: scorul la vot a fost unul surprinzător ptr.ei; era evident că nu-şi propuneau să preia Puterea, nu aveau nici resursă umană, nici proiecte viabile, realiste.

VI.La modul cum era organizat, calitatea mesajelor şi gradul de încredere în rândul populaţie, FSN putea câştiga uşor un scor şi mai mare; a fost dovada de înţelepciune a liderilor FSN că au lăsat „portiţe” prin care să pătrundă în parlament un procent credibil de parlamentari ai Opoziţiei. După alegeri, partidele s-au retras din piaţă pentru că într-o democraţie bătălia politică între Putere şi Opoziţie se continuă în Parlament.

VII.Forţele rămase în piaţă după 20 mai n-au mai avut girul partidelor sau unor organizaţii civice responsabile.. Au continuat o demonstraţie remanentă. Scopul: să provoace acţiuni violente care să atragă riposta violentă şi sângeroasă a forţelor de”represiune” ale regimului abia validat de voinţa electoratului, legitimă. O posibilă dezvoltare pe aceste coordonate putea fie să discrediteze, să slăbească de la început noile autorităţi, fie să provoace o reacţie de ostilitate din partea populaţie (care retrăia amintirea victimelor represiunii comuniste) şi să oblige liderii aleşi să demisioneze, iar parlamentul să nu se convoace.

VIII.Reacţia forţelor chemate în apărarea ordinii şi voinţei populare a fost explicabilă: mulţi ofiţeri aşteptau să fie chestionaţi pentru rolul avut în Revoluţie, când s-au supus ordinelor şefilor şi au tras în populaţie.

IX.În cadrul legislativ confuz, soluţia de a chema populaţia să apere votul a fost :
-Raţională;
-Oportună: eventualii planificatori ai unei revolte nu puteau explica în străinătate cum un grup minoritar violent încearcă să-şi impună voinţa prin măsuri de forţă împotriva unei populaţii majoritare care-i contestau.

Alexandru OŞCA

EVENIMENTELE DIN 13-15 IUNIE.
ÎNTRE PERCEPȚIE PUBLICĂ, DREPTATE SOCIALĂ ȘI ADEVĂR ISTORIC

1.Introducere

Protestele din Piaţa Universităţii din aprilie-iunie 1990 au marcat istoria recentă a României la fel de mult ca și Revoluția din Decembrie 1989. Este una dintre explicaţiile apariţiei unei extraordinare literaturi istorice, memorialistice şi juranlistice consacrate acestui segment de istorie recenta a românilor. Cu toate acestea imaginea evenimentelor în mentalul colectiv românesc şi în opinia publică internaţională continuă să fie puternic polarizată între reprezentări ale binelui şi cele ale răului, percepţia publică asupra ceea ce s-a întîmplat în zilele de 13-15 iunie 1990 este disonantă cu realitatea istorică deoarece discursul mediatic şi politic se concentrează doar pe prezentarea a ceea ce este convenabil celui care le analizează-cercetează. Cele mai multe studii, lucrări cu caracter istoric, juridic, sociologic etc., sunt consacrate intervenţiei minerilor in Bucureşti, a găsirii vinovaţilor pentru chemarea lor în rezolvarea unei crize care atunci părea fără ieşire şi mai puţin asupra violenţelor din după amiaza şi seara zilei de 13 iunie 1990.[ Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, România, cartea albă. 13-15 iunie 1990, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1991; Florin Abraham, România de la Comunism la Capitalism 1989-2004, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006; Victor Bârsan, Mineriada din iunie, Editura Tracus Arte, 2015; Alin Rus, MINERIADELE. Între manipulare politică şi conştiinţă muncitorească, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007; Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003; Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie, Editura All, Bucureşti, 1998] Pentru majoritatea analiştilor politici dar şi a unei bune părţi a istoricilor fenomenul Piaţa Universităţii a fost o manifestare a societăţii civile impotriva predominanţei FSN[ Dragoş Petrescu, Dilemmas of Transitional Justice in Post-1989 Romania, in vol., Vladimira Dvořáková, Anđelko Milardović, eds., Lustration and Consolidation of Democracy and the Rule of Law in Central and Eastern Europe, Political Science Research Centre Zagreb, 2007, p. 136 ]” însă însă nu puţini sunt şi cei care au văzut protestarii din Piaţă ca fiind duşmani ai poporului român, reprezentaţi ai foştilor boieri care îşi doresc posesiunile înapoi şi a foştilor legionari care doresc să se răzbune.[ Ibidem ] Rezultatul a fost că timp de aproape un sfert de veac avem o imagine a Pieţei şi o reprezentare a evenimentelor puternic polarizată! Este puţin probabil ca atît istoricii cit şi analiştii politici să nu fi intrat în


Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, România, cartea albă. 13-15 iunie 1990, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1991; Florin Abraham, România de la Comunism la Capitalism 1989-2004, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006; Victor Bârsan, Mineriada din iunie, Editura Tracus Arte, 2015; Alin Rus, MINERIADELE. Între manipulare politică şi conştiinţă muncitorească, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007; Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003; Ştefan Stănciugelu, Violenţă, mit şi revoluţie, Editura All, Bucureşti, 1998

Dragoş Petrescu, Dilemmas of Transitional Justice in Post-1989 Romania, in vol., Vladimira Dvořáková, Anđelko Milardović, eds., Lustration and Consolidation of Democracy and the Rule of Law in Central and Eastern Europe, Political Science Research Centre Zagreb, 2007, p. 136
Ibidem

posesia unor documente oficiale care atestă că Piaţa Universităţii a fost un fenomen complex. S-au adunat oameni de bună credinţă cu opinii politice şi convingeri ideologice net opuse FSN, revoluţionari care considerau că idealurile pentru care ei au luptat nu sunt transpuse in practica politică dar şi oameni care au venit in Piaţă pentru a protesta contra unor sume cuprinse între 200 şi 500 de lei pe zi.[ Raport privind cercetarea evenimentelor petrecute în zilele de 13-15 iunie 1990, in Monitorul Oficial al României, partea a II-a , miercuri 30 ianuarie, 1990, p. 7]

Presa din România a redat uneori cu lux de amănunte pe zile şi ore fenomenul Piaţa Universităţii dar a creat şi ea o reprezentare partizană zugrăvind doar în alb pe „ai nostri” şi diabolizînd pe adversarii politici.[ Mihaela Toader, Imaginea evenimentelor din 13-15 iunie 1990 in presa română şi străină, in Adevărul.ro din 15 iunie 2015, online http://adevarul.ro/cultura/istorie/receptareamineriadei-13-15-iunie-1990–presadin-strainatate-cea-exil-1_557bcfbecfbe376e353c4410/index.html ] Redăm doar o secventă din ceea ce am putea numi perceperea unui fenomen singular în opinia a doi jurnalişti cu priză în sfera publică. Pe de o parte Cristian Tudor Popescu care lucra în acea perioadă la ziarul Adevărul afirmă că “Nu a existat niciun ziar care a prezentat obiectiv evenimentele, după cum nici acum nu există o viziune corectă asupra Pieţei Universităţii. Există oameni aflaţi pe poziţii ireconciliabile. De o parte cei care se fac că ziua de 13 iunie nici n-a existat, iar pe de alta cei care spun că evenimentele din 14 şi 15 iunie sunt o consecinţă a zilei de 13 iunie, printre care mă număr şi eu[ Mineriada din 13-15 iunie 1990: Culisele unei manipulări – CTP vs. Roşca Stănescu, online, http://www.napocanews.ro/2012/06/mineriada-din-13-15-iunie-1990-culisele-unei-manipulari-ctp-vs-rosca-stanescu.html ]” iar pe de alta Sorin Roşca Stănescu ce lucra la un ziar afiliat opoziţiei era de părere că „“Noi am prezentat faptele în mod obiectiv, însă eram o presă militantă, pentru că trăiam în condiţiile unei democraţii furate. Exista pericolul de restaurare a comunismului şi a Securităţii. Nu puteam fi jurnalişti detaşaţi, pentru că nu ne aflam într-o democraţie consolidată[ Ibidem ].”

Această imagine partizană a fost exportată şi în media internaţionale astfel că opinia publică din străinătate a „consumat” ştirile din România din perioada 13-15 iunie prin aceaşi grilă de lectură cu care era informată opinia publică românească din ţară de către presa afiliată opoziţiei politice[ Mihaela Toader, op., cit în loc., cit. ] cu menţiunea că informaţiile din presa care sprijinea noile autorităţi erau de multe ori ocultate sau banalizate. Multe dintre analizele consacrate evoluţiilor politice de pe scena romînească au avut ca sursă de informare şi cele furnizate de meddia.

Aşa se explică faptul că fenomenul Piaţa Universităţii este şi astăzi prezentat prin percepţiile create de media acelor vremuri, adevăruri pe jumătate rostite de oameni politici in funcţie de interesele partidului din care fac parte, judecăţi de valoare virusate de stereotipuri şi


Raport privind cercetarea evenimentelor petrecute în zilele de 13-15 iunie 1990, in Monitorul Oficial al României, partea a II-a , miercuri 30 ianuarie, 1990, p. 7

Mihaela Toader, Imaginea evenimentelor din 13-15 iunie 1990 in presa română şi străină, in Adevărul.ro din 15 iunie 2015, online http://adevarul.ro/cultura/istorie/receptareamineriadei-13-15-iunie-1990–presadin-strainatate-cea-exil-1_557bcfbecfbe376e353c4410/index.html

Mineriada din 13-15 iunie 1990: Culisele unei manipulări – CTP vs. Roşca Stănescu, online, http://www.napocanews.ro/2012/06/mineriada-din-13-15-iunie-1990-culisele-unei-manipulari-ctp-vs-rosca-stanescu.html

Ibidem

Mihaela Toader, op., cit în loc., cit.

psihofixaţii de ordin ideologic, de mentalităţi care veneau dintr-o societate care a cultivat timp de o jumătate de veac intoleranţa şi credinţa că adversarul tău politic nu are niciodata dreptate. Numai că aflarea unui adevăr şi pe baza lui a se face dreptatea socială nu este egal cu adevărul aflat prin cercetare istorică! Istoricul André Émond consideră că în privinţa definirii adevărului „l’histoire et le droit sont des concepts dissonants; les faits historiques constituent une réalité tangible, contingente, ayant vocation d’objectivité, tandis que les règles de droit ne sont que des constructions intellectuelles obéissant aux seules prescriptions de leur auteur, nullement bornées par le réel. Le droit peut donc produire sa propre réalité virtuelle.” [ André Émond, L’Inadéquation entre le droit et l’histoire, ]

Societăţi consolidate din punct de vedere al funcţionarii sistemului politic democratic cum sunt cele din Italia, Franţa şi Spania care s-au confruntat cu un trecut al violenţei politice de stradă în anii ’68-’69 ai secolului trecut nu au găsit resursele academice, juridice şi politice de a cerceta şi analiza acest segment de istorie recentă nici după aproape jumătate de secol[ A se vedea, Isabelle Sommier, La violence politique et son deuil, Rennes, PUR, 1998 ; Donatella Della Porta, Social movements, political violence and the State: a comparative analysis of Italy and Germany, Cambridge,
Cambridge University Press, 1995]. Isabelle Sommier citează o secvenţă din sfera publică italiană ce pare a fi decupată din cea română care cere să se facă dreptate în privinţa victimelor mineriadei: « […] les morts sont morts. Les assassins en revanche sont parmi nous. Bien vivants. Sortis de prison. A la télé et dans les journaux. Sur les estrades. Au Parlement. Ils exigent la clôture des années de plomb. C‟est-à-dire le coup d‟éponge sur leurs méfaits. Ils ont des amis puissants. Ils risquent de l‟obtenir. Et les justes oublient. Ils ne s‟indignent pas suffisamment. Ils se taisent. Il ne reste que les voix des familles des victimes. Condamnées au souvenir. Condamnées à la douleur. Condamnées à la solitude. […] Ce livre nait de la nausée et de l‟indignation. Pour un pays à la mémoire courte et à l‟éthique de poche. […] Un pays qui oublie ses martyrs et ou les recouvre d‟une rhétorique insupportable après les avoir laissés seuls face aux armes des terroristes[ Federica Rossi, La „lutte armee ” entre justice, politique et histoire. Usages et traitements
des ” annees de plomb ” dans l’Italie contemporaine (1968-2010). Science politique. Universite de Nanterre – Paris X, 2011, https://tel.archives-ouvertes.fr/]» „Un dernier phénomène qui montre l‟hétéronomie du champ est celui de la porosité des frontières entre champs168 et l‟existence de figures de chercheurs à la croisée entre champ scientifique, champ politique et champ médiatique. Pour ce qui concerne les textes de recherche, ainsi que les colloques universitaires sur les années soixante-dix, il n‟est par exemple pas étonnant de voir des acteurs extérieurs à l‟enceinte universitaire, intervenir en tant qu‟experts, ni des professeurs universitaires ayant de forts engagements en politique,


André Émond, L’Inadéquation entre le droit et l’histoire,

A se vedea, Isabelle Sommier, La violence politique et son deuil, Rennes, PUR, 1998 ; Donatella Della Porta, Social movements, political violence and the State: a comparative analysis of Italy and Germany, Cambridge,
Cambridge University Press, 1995

Federica Rossi, La „lutte armee ” entre justice, politique et histoire. Usages et traitements
des ” annees de plomb ” dans l’Italie contemporaine (1968-2010). Science politique. Universite de Nanterre – Paris X, 2011, https://tel.archives-ouvertes.fr/

voire même être élus. Le retard ou la marginalité du champ scientifique par rapport à la recherche sur la saison des mouvements, est ainsi à la fois à imputer à la revendication, de la part d‟autres acteurs (juges, journalistes, témoins), de formes d‟expertise et de légitimité dans l‟écriture de l‟histoire, mais aussi de l‟inhibition du champ face à ce phénomène et son incapacité de faire valoir son propre magistère en revendiquant l‟utilisation de méthodes et d‟outils qui lui sont propres et distincts d‟autres. Mais l‟inverse est aussi vrai : l‟utilisation des acquis en milieu universitaire pour accéder à des tribunes médiatiques et accumuler du capital symbolique dans les médias ou en politique – qui peut aussi servir en retour les enjeux au sein du champ académique – est aussi un phénomène répandu. Ceci distingue d‟ailleurs l‟état du champ universitaire italien de celui d‟autres pays comme la France, où celui-ci est très autonomisé, beaucoup plus fermé sur lui-même et où la lutte pour la légitimité professionnelle se joue exclusivement en son sein et avec les règles de jeu et de reconnaissance qui lui sont propres[ Ibidem ].

2.Evenimentele din 13-15 iunie 1990 între percepţie publică şi reconstrucţie istorică

Percepţia evenimentelor din 13-15 iunie în opinia publică a fost creionată de media interne şi internaţionale. Imaginile cu oameni maltrataţi cladiri şi autobuze in flăcări, dezodine socială şi haos pe străzile Bucureştiului au marcat definitiv mentalul colectiv românesc. Emoţia justificată produsă de aceste imagini a acoperit de multe ori capacitatea de a judeca fără părtinire evenimentele. Aşa se explică de ce după atîta timp o serie de întrebări îşi mai caută adevărul atît în istorie cît şi în justiţie. De ce nu avem o reprezentare coerentă, neutră şi exactă asupra fenomenului Piaţa Universităţii în raport cu structura participanţilor dar si a scopurilor urmărite? În Piaţa Universităţii au fost oameni care erau nemultumiţi de puterea instalată în urma revoluţiei din Decembrie dar au fost şi mulţi care au „tulburat” apele. Cine erau „actorii” care au manipulat oamenii de bună credinţă din Piaţă? George Roncea unul dintre studenţii din Piaţa Universităţii confirmă, după un sfert de veac de la consumarea evenimentelor manipularea: „Am publicat în România Liberă la vremea aia, am pus gheara prin cineva de la Ambasada Franței pe un plan tradus prost din limba rusă, care prevedea o formă de organizare a României ca republică socialistă federativă, cam ca URSS, am înnebunit, 17 pagini! Am zis „băi, fraților, dacă ăștia pun în practică chestia asta, la revedere, definitiv” și singura soluție a fost să determinăm lumea să reacționeze, să ieșim în stradă”[ apud, Marius Florian VASILE, Dosarul „mineriadei” din iunie 1990, redeschis! Ce spun azi studenții de atunci, cei care au încasat bătaie? online http://www.justitiarul.ro/dosarul-mineriadei-din-iunie-1990-redeschis-ce-spun-azi-studentii-de-atunci-cei-care-au-incasat-bataie/ ]. Manipularea este confirmată şi de fosti şefi ai serviciilor secrete române. [ Ioan Talpes, fost sef SIE: In 13 iunie 1990 s-a incercat o lovitura de stat, sustinuta de Franta, online http://www.ziare.com/ioan-talpes/ion-iliescu/ioan-talpes-fost-sef-sie-in-13-iunie-1990-s-a-incercat-o-lovitura-de-stat-sustinuta-de-franta-1172947 ; De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Editura RAO. Bucureşti, 2008, p.189-190] Reprezentările evenimentelor in mentalul colectiv sunt difuze şi cu multe necunoscute. Un sondaj realizat de INSCOP Research, la comanda cotidianului ”Adevărul”, în perioada 23 octombrie -1 noiembrie 2015 relevă că „Majoritatea românilor care au auzit despre evenimentele din iunie 1990, cunoscute sub numele de ”Mineriadă”, consideră că nu știu adevărul și că venirea minerilor la București a reprezentat o mișcare organizată de autoritățile din acea perioadă.[ Sondaj INSCOP: Majoritatea românilor consideră că venirea minerilor la București a reprezentat o mișcare organizată de autorități, online http://www.agerpres.ro/social/2015/11/11/sondaj-inscop-majoritatea-romanilor-considera-ca-venirea-minerilor-la-bucuresti-a-reprezentat-o-miscare-organizata-de-autoritati-09-06-43 acesat la 20 mai 2016]” Potrivit sondajului, 90% dintre români au auzit de evenimentele din 13-15 iunie 1990, 9,1% declară că nu au auzit despre ele, în timp ce procentul non-răspunsurilor este de 0,9%. Totodată, 77% dintre respondenții care au auzit de Mineriadă consideră că nu știu adevărul despre evenimentele din iunie 1990, 18,1% declară că știu adevărul, în timp ce procentul non-răspunsurilor este de 4,9%.[ Ibidem ] Sondajul mai relevă că 69,7% dintre românii care au auzit de Mineriadă sunt de părere că venirea minerilor în București a reprezentat o mișcare organizată de autoritățile din acea perioadă, care au dorit să contracareze protestele din Piața Universității, în timp ce 13,4% dintre respondenți consideră că acest eveniment a reprezentat o mișcare spontană a minerilor care au dorit să vină la București. Procentul non-răspunsurilor este de 16,9%.

A fost, în primul rînd, o nouă etapă din procesul revoluţionar, început in decembrie 1989, în care s-au confruntat două modele şi viziuni ale tranziţiei româneşti îar în al doilea un teatru de operaţiuni în disputa pentru influenţă în zona care tradiţional în secolul al XX-lea a fost una de dispută indiferent că s-a numit cordon sanitar sau glacis de securitate[ Ibidem ].

Lupta pentru impunerea unui model de tranziţia s-a dat între liderii FSN, care prin revoluţie şi înlăturarea regimului Ceaușescu au acumulat un capital uriaș de simpatie populară


apud, Marius Florian VASILE, Dosarul „mineriadei” din iunie 1990, redeschis! Ce spun azi studenții de atunci, cei care au încasat bătaie? online http://www.justitiarul.ro/dosarul-mineriadei-din-iunie-1990-redeschis-ce-spun-azi-studentii-de-atunci-cei-care-au-incasat-bataie/

Ioan Talpes, fost sef SIE: In 13 iunie 1990 s-a incercat o lovitura de stat, sustinuta de Franta, online http://www.ziare.com/ioan-talpes/ion-iliescu/ioan-talpes-fost-sef-sie-in-13-iunie-1990-s-a-incercat-o-lovitura-de-stat-sustinuta-de-franta-1172947 ; De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Editura RAO. Bucureşti, 2008, p.189-190

Sondaj INSCOP: Majoritatea românilor consideră că venirea minerilor la București a reprezentat o mișcare organizată de autorități, online http://www.agerpres.ro/social/2015/11/11/sondaj-inscop-majoritatea-romanilor-considera-ca-venirea-minerilor-la-bucuresti-a-reprezentat-o-miscare-organizata-de-autoritati-09-06-43 acesat la 20 mai 2016

Ibidem

Ibidem

confirmat și legitimat prin vot la 20 mai 1990. Era un model care avea la bază ideologia modernă a stîngii social democrate cu o tranziţie graduală către economie de piaţă şi democraţie pluralistă[ ]. Cel de-al doilea aparţinea liderilor opoziţiei în curs de coagulare şi cu un suport fragil în opinia publică si avea ca suport modelul liberal al democraţiei interbelice cu idei din neoliberalism promovate prin doctrina terapiei de şoc[ ].

Bătălia care s-a dat pentru influenţă în sud-estul continetului european a avut cu certitudine fire de legătură şi cu Piaţa Universităţii. Bătălia s-a dat pe frontul imagologic in care media au jucat un rol important. Astfel că Piaţa Universităţii poate fi văzută ca un amalgam de scenarii in care mulţimea era distribuită şi redistribuită în funcţii de evoluţiile de geostrategice din zonă[ De la regimul comunist la regimul Iliescu…. p.228-233].

Piaţa Universităţii nu e doar despre sfera politică şi democratizare, ci şi despre pasiuni, frustrări si infiltrarea unor oameni care aveau viziuni radicale. Liderii Pieţei propuneau în acelaşi timp reforme radicale din punct de vedere economic, ceea ce populaţia României care suportase ani de privaţiuni nu era dispusă să accepte. Vorbim de o minoritate, formată în mare parte din intelectuali care până în 1989 nu se remarcaseră decât prin “rezistenţă prin cultură”, care de fapt nu făcuseră niciun fel de opoziţie regimului Ceauşescu, minoritate care a reuşit să lege coaliţii cu o serie de alte grupuri şi mişcări sociale pentru a mobiliza suficienţi adepţi, dând impresia unei mişcări de masă la nivelul întregii societăţi[ Ibidem p. 214-215]. Această mână de “liberali” doreau să îşi impună programul economic cu orice preţ, iar faptul că au reuşit să genereze Piaţa Universităţii a reprezentat pentru aceştia o victorie imensă. Regimul Iliescu a reacţionat mobilizându-şi baza, muncitorii, iar minerii au reprezentat doar vârful de lance al unei bătălii nu doar ideologice, ci şi sociale. Din nefericire, această bătălie s-a transformat într-o confruntare violentă între cele două grupuri care propuneau direcţii diferite pentru tranformarea României. Putem spune că pe moment tabăra muncitorilor a câştigat, însă pe termen lung liberalii Pieţei Universităţii au reuşit (ajutaţi şi de felul în care au evoluat lucrurile în regiune şi “prescrierea” anumitor politici liberale de către instituţiile internaţionale şi specialiştii lor) să-şi impună viziunea asupra tranziţiei spre economia de piaţă. Ruptura care a urmat între Iliescu şi Petre Român s-a axat tot pe aceleaşi clivaje privind fie reformarea socialismului, fie promovarea liberalismului extrem. Revenirea minerilor din 1991 s-a
petrecut tot pe baza aceloraşi diferenduri, muncitorii nedorindu-şi o liberalizare imediată şi dură. Desigur, vorbim şi de conflicte politice şi de o luptă pentru putere, însă trebuie să ne întrebăm uneori şi ce anume motivează o categorie socială să pornească din Valea Jiului spre Bucureşti. Reacţia muncitorilor (în cazul nostru a minerilor) nu este aleatorie şi nu putem simplifica lucrurile spunând că aceştia au fost manipulaţi şi transportaţi la Bucureşti doar din considerente politice de către regimul Iliescu, trebuie să fi existat o înţelegere mai profundă a pericolelor pe care o liberalizare bruscă le-ar fi avut (şi într-adevăr le-a avut într-un final) asupra clasei muncitorilor.

În fond, vorbim de confiscarea Revoluţiei Române de către Revoluţia Pieţei Universităţii. Nuanţe există, căci după 1992 Guvernul Văcăroiu a încercat un mix de politici liberale şi de reformă socialistă, celebra Cuponiadă fiind un exemplu elocvent prin care s-a încercat transferarea proprietăţii fabricilor din mâinile statului în mâinile muncitorilor, un eşec total. După 1996, însă, vorbim de un apogeu al Pieţei Universităţii şi a ideologiei generate de liderii acestei mişcări. Rezultatele s-au văzut, scăderi economice record, privatizări făcute pe sub mână, corupţie, incompetenţă, inflaţie, concedieri masive, “reforma pe pâine” a lui Ciorbea, etc etc. Dintre muncitori, minerii au avut enorm de suferit, în 1997 fiind disponibilizaţi peste 20.000 dintre ei, iar în 1999 ne-am confruntat cu o nouă Mineriadă. Era prea târziu, România pornise deja pe un drum care a fost mai târziu continuat de toate guvernele (inclusiv cele de “stânga”).


În fond, vorbim de confiscarea Revoluţiei Române de către Revoluţia Pieţei Universităţii. Nuanţe există, căci după 1992 Guvernul Văcăroiu a încercat un mix de politici liberale şi de reformă socialistă, celebra Cuponiadă fiind un exemplu elocvent prin care s-a încercat transferarea proprietăţii fabricilor din mâinile statului în mâinile muncitorilor, un eşec total. După 1996, însă, vorbim de un apogeu al Pieţei Universităţii şi a ideologiei generate de liderii acestei mişcări. Rezultatele s-au văzut, scăderi economice record, privatizări făcute pe sub mână, corupţie, incompetenţă, inflaţie, concedieri masive, “reforma pe pâine” a lui Ciorbea, etc etc. Dintre muncitori, minerii au avut enorm de suferit, în 1997 fiind disponibilizaţi peste 20.000 dintre ei, iar în 1999 ne-am confruntat cu o nouă Mineriadă. Era prea târziu, România pornise deja pe un drum care a fost mai târziu continuat de toate guvernele (inclusiv cele de “stânga”).

“stânga”).
Aşadar, o scurtă recapitulare, analiza fenomenului Piaţa Universităţii trebuie făcută pe mai multe paliere: bătălia pentru putere, separarea revendicărilor de ordin politic de cele de ordin economic şi social, continuarea ideologiei generate de Piaţă (transpusă mai apoi în realitate după 1996). Bătălia pentru putere s-a dat între un grup reformist-socialist şi un grup ce propunea liberalizare rapidă şi trecerea spre economie de piaţă, revendicările de ordin politic erau cât se poate de valide, pe când cele economice trebuie re-evaluate prin prisma rezultatelor şi transformărilor sociale din perioada tranziţiei, mai ales după 1996. Despre Piaţa Universităţii se vorbeşte cum că ar fi fost un fenomen de masă, când în realitate a fost un fenomen generat de o minoritate, care a reuşit, atât la nivel discursiv, cât şi practic, să îşi impună propria viziune liberală. Victoria Pieţei Universităţii s-a făcut nu doar prin concursul ideologilor acestei mişcări, ci şi datorită contextului internaţional, regiunii est-europene prescriindu-se modelul liberal. Sunt conştient de posibilele reacţii venite din partea celor care şi-au făcut un mit din Piaţa Universităţii, însă ca orice mit, şi acesta trebuie reinterpretat din diverse poziţii, iar iluzia anti-comunismului trebuie în continuare înţeleasă mai bine încă de la originile ei.


Constantin HLIHOR