BRASOV
 Braşovul a fost primul oraş, din şirul celor care binemerită titlul de Capitalele Revoluţiei, în care IRRD a decis să fie prezent la acţiunile prilejuite de împlinirea a 19 ani de la sacrificiul lui Liviu Corneliu Babeş, braşoveanul care, în primăvara anului 1989, în semn de protest faţă de dictatura din România, şi-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Braşov. Era în 2 martie 1989. La doar doi ani de la acel „15 noiembrie 1987”, când muncitorii braşoveni s-au revoltat împotriva regimului ceauşist, şi cu aproape zece luni înainte de Revoluţie. Liviu Babeş este, fără îndoială, un precursor al Revoluţiei din decembrie 1989, este, după cum observa Claudiu Iordache, „primul mort al Revoluţiei ce avea să izbucnească nouă luni mai târziu”.Din păcate, gestul eroic şi numele lui nu au intrat în conştiinţa publică. Liviu Babeş nu a devenit, încă, un simbol al Braşovului, chiar dacă el este comemorat în fiecare an, la 2 martie, ziua în care şi-a dat foc. „Obişnuim să ne uităm martirii – constată undeva Claudiu Iordache.
IMG_2970
3 marite 2008, Poiana Braşov, Monumentul lui Liviu Babeş. De la stânga la dreapta: Gheorghe Scripcaru, primarul Braşovului, Claudiu Iordache, Ioan Scurtu, Cornelia Buzincu, Etelka Babeş, Viorel Domenico, Mircea Brenciu
IMG_3010Galeriile Kron-Art. Lansarea cărţii „Martirul“
 
 Indiferenţa la români ţine loc de bravură. Împreună cu morţii Timişoarei, ai Bucureştiului, ai celorlalte oraşe-martir, Liviu Babeş este astăzi un mare uitat. Şi nu din vina lui. Revoluţiile îşi devoră copiii? Nici vorbă! Şi-i uită!”
Şi totuşi, nişte paşi s-au făcut pentru memoria lui Liviu Babeş. O stradă din municipiul de la poalele Tâmpei îi poartă numele, iar în Poiana Braşov, nu departe de locul sacrificiului său, a fost ridicat, în 2007 – din iniţiativa şi cu sprijinul financiar al IRRD – un monument, pe care a fost fixată o placă memorială cu chipul eroului.
Anul acesta, în ziua de 3 martie, acţiunile de comemorare a lui Liviu Babeş au început chiar la monumentul din Poiana Braşov. N-a fost, trebuie să recunoaştem, lume multă. O mână de oameni. Dar nu putem să nu remarcăm prezenţa la acest eveniment a primarului Braşovului, domnul Gheorghe Scripcaru. Este, credem, un semn că lumea începe să se mişte şi pentru eroi. Oficialităţi locale, istorici, scriitori, reprezentanţi ai Asociaţiei „15 noiembrie 1987 Braşov”, ziarişti au venit, alături de doamna Etelka Bebeş, să se închine la monumentul eroului-martir. Au fost depuse coroane de flori din partea IRRD şi a Primăriei Braşovului. Un sobor de preoţi a oficiat o slujbă religioasă. Primarul municipiului Braşov a promis că va susţine acţiunea de ridicare a unui monument reprezentativ pentru ceea ce simbolizează Liviu Babeş pentru braşoveni şi nu numai.
Π In aceeaşi zi, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, în colaborare cu Societatea Ziariştilor şi Oamenilor de Cultură “Cincinat Pavelescu” din municipiu, a organizat lansarea volumului ,,Martirul”, ediţia a doua, al scriitorului şi publicistului Mircea Brenciu.
Găzduit de Galeriile Kron-Art, acest eveniment cultural de excepţie – moderat de pictorul Gabriel Stan, directorul artistic al Galeriei – s-a bucurat de prezenţa unui public distins, format din scriitori, ziarişti, istorici, artişti plastici, familia martirului Liviu Corneliu Babeş, doamna Etelka Babeş şi Gabriela Babeş. Între personalităţile prezente s-au numărat: Claudiu Iordache, directorul general al IRRD, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, director ştiinţific al IRRD, publiciştii Emil Hurezeanu şi Cristian Tudor Popescu, Bela Hunter, George Puşcariu, Claudiu Mitan, Iulian Cătălui.

  Salutând oaspeţii şi invitaţii prezenţi la lansarea primei şi singurei cărţi închinate eroului-martid Liviu Babeş, pictorul Gabriel Stan a spus între altele: Mă bucur că am ajuns, în sfârşit, să vorbim despre un erou-martir, un simbol al românilor la nivelul cehului Jan Palach, în condiţii civilizate. Liviu Babeş, aşa cum ştim cu toţii sau ar trebui să ştim cu toţii, s-a sacrificat pentru demnitatea de a fi român, pentru demnitatea de a fi liber. El va aparţine, indiferent dacă vrem sau nu vrem, tuturor românilor, nu va reuşi nimeni să-l scoată din istorie. Va veni o vreme în care va fi, într-adevăr, respectat şi pus la locul pe care-l merită. Faptul că nu s-a întâmplat acest lucru mai devreme aparţine prostiei şi răutăţii noastre tradiţionale…clau3
Din cuvântul participanţilor
Claudiu Iordache: „Stimată doamnă Babeş, ne-am gândit în primul rând la dumneavoastră, ne-am gândit la singurătatea dumneavoastră de 19 ani şi ne-am întrebat dacă a meritat să suferiţi, ne-am întrebat dacă acest sacrificiu a fost necesar. M-am întrebat, totodată, dacă moartea soţului dumneavoastră şi a celor 1104 români din decembrie ’89 a luminat viitorul generaţiei mele. Din păcate, sentimentul meu este că „a întunecat” viitorul generaţiei mele, că aceste sacrificii au devenit în bună parte inutile, iar suferinţa dumneavoastră, ca supravieţuitoare, şi a celorlalţi români care şi-au pierdut pe cei dragi în urma Revoluţiei nu se găseşte justificată prin felul în care România îşi continuă istoria astăzi. Am suferit alături de dumneavoastră timp de 19 ani. Şi iată, nu-mi găsesc liniştea, pentru că în ţara mea s-a produs cea mai gravă deturnare de merit din istoria Europei contemporane, pentru că numai aici s-a putut întâmpla ca acei pe care Revoluţia i-a combătut să recupereze puterea şi să facă din România o ţară în care locuiesc oameni care nu se mai regăsesc. Vreau să ştiţi totuşi că nu sunteţi singură şi că sunt încă, sper, români care se gândesc la dumneavoastră şi la sacrificiul soţului dumneavoastră.
Cât priveşte Institutul Revoluţiei Române, este onorat să poată organiza lansarea acestei cărţi aici, la Braşov, să poată adăposti la sediul său o expoziţie de pictură semnată de soţul dumneavoastră, să poată să vă fie alături şi anul viitor, când noi, românii, împreună, vom comemora cei 20 de ani trecuţi de la un sacrificiu care pentru cei puţini a fost preţios şi pentru cei mulţi s-a dovedit a fi neînsemnat. Vă mulţumesc!”scurt
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu: Ne-am întâlnit aici ca să comemorăm un erou, numai că, legat de ceea ce s-a întâmplat după 1989, nu ştiu dacă noi mai avem eroi. Gândiţi-vă că în unele manuale şcolare, ca să nu zic în toate, să nu fiu foarte aproape de adevăr, Decebal este prezentat ca un ins cu fruntea teşită şi cu buze groase, Ştefan cel Mare este un afemeiat, Mihai Viteazul – un ins care alerga numai după redobândirea tronului pe la curtea de la Viena. Dacă asemenea personalităţi cad în derizoriu, atunci sigur că un om ca Babeş nu poate să fie înălţat acolo unde îi este meritul. Din această manieră a noastră de a aborda istoria, am ajuns în situaţia – eu sunt profesor de istorie, din acest motiv vorbesc aşa – ca istoria să aibă o singură oră pe săptămână, iar la liceu această istorie devine o disciplină opţională. Deci nu avem nevoie de istorie, nu avem nevoie de eroi, trebuie să-i demitizăm, suntem cu toţii o apă şi-un pământ şi în felul acesta nu ştim cine mai suntem noi, în ultimă instanţă. Cred că momente precum cel de astăzi ar trebui să ne provoace o infuzie de conştiinţă nouă tuturor şi să încercăm să îi reabilităm pe cei care merită, inclusiv pe cei care s-au jertfit în decembrie 1989. Îmi pare rău să spun că, din păcate, revoluţionarii din 1989 sunt extrem de divizaţi, nu mi s-a întâmplat măcar o singură dată să pot participa la o discuţie armonioasă, de bună înţelegere, de colaborare. De fiecare dată o organizaţie o contestă pe cealaltă, un revoluţionar îl atacă pe altul şi de aici s-a ajuns la situaţia în care pentru mulţi a fi revoluţionar înseamnă cu totul altceva decât un om care şi-a pus viaţa în pericol, unii chiar s-au sacrificat pentru ca România să nu mai fie sub un regim totalitar. Eu sper că acţiuni de acest gen vor mai avea loc şi la Braşov, şi la Bucureşti şi în toată ţara, în încercarea de a ne reabilita eroii.hurezeanuEmil Hurezeanu: Este o ocazie emoţionantă pentru mine să fiu astăzi invitatul dumneavoastră aici. Este un prilej să prezint nu un ultim omagiu, ci un prim omagiu, doamnei Babeş şi fiicei lui Liviu Babeş. Aş dori să spun că şi în noiembrie 1987 şi în martie 1989, întâmplarea a făcut să fiu primul care, în limba română, într-un loc străin, la microfonul „Europei Libere”, să vorbesc despre ce s-a întâmplat în acest oraş liber şi eroic, despre demonstraţia anticomunistă din noiembrie 1987 şi la puţin timp după aceea am aflat despre sacrificiul lui Liviu Babeş pe o pârtie din Poiana Braşov. Nu va exista niciodată o legătură directă, simplă, uşor de recunoscut, între un erou, contemporanii lui şi urmaşii lui. Aş spune că un erou sau un martir îşi întăreşte cu atât mai mult locul şi rolul cu cât cei care-i stau în preajmă şi care-l urmează nu ştiu cine este. Îl uită şi poate chiar îl desconsideră. Există însă în istoria comunităţilor un continuum, faptele de eroism se recunosc chiar dacă autorii rămân necunoscuţi, piscurile se întâlnesc şi asigură relieful moral al locului şi al celor care-l populează, în văi şi depresiuni, pe care doar o singură persoană şi nu un grup poate să le atingă în timpul vieţii. Vreau să spun că exemplul lui Liviu Babeş este în sine o coloană morală a comunităţii româneşti. Paul Valery spunea că Europa se termină acolo unde există ultima biserică gotică. La Braşov… De aici, pentru noi, înseamnă a deveni european, ca să nu mai vorbim de vienez sau hamburghez. Bineînţeles că nu întâmplător, în noiembrie 1987, mii de oameni au protestat aici cu mult curaj, şi deloc întâmplător, un artist cu spirit liber a ales sacrificiul tot aici, la Braşov. Dau dreptate celor care au vorbit înainte, eu ştiu ce înseamnă Braşovul, este un loc care de sute de ani şi-a cultivat libertăţile, meşteşugurile, curajul întreprinderii şi curajul terminării trebii.IMG_2958
Ştiu că avem motive să comemorăm sacrificiile din 1989, pe care într-un mod tragic plecarea lui Liviu Babeş le-a anunţat; odată cu martie 1989 aflăm rând pe rând multe lucruri, cum ar fi scrisoarea celor şase foşti lideri comunişti sau de crearea unui organism politic care se numea exotic pentru toţi Frontul Salvării Naţionale, sau de rezistenţa lui Mircea Dinescu…toate acestea au legătură, nu putem compara urmările cu începutul, nici deznădejdea noastră nu este atât de mare, nici moşia noastră atât de întabulată într-o hartă alienantă care să zicem că este Europa, nici imposibilitatea noastră de a ne regăsi în amintirea oamenilor adevăraţi, a exemplelor bune şi a eroilor noştri nu este atât de îngrădită încât să fim disperaţi. Nu cred că trebuie să facem o legătură între ceea ce ni se întâmplă rău astăzi şi memoria acestui mare om. Pur şi simplu cred că trebuie să ne spunem că existenţa şi sfârşitul acestui om sunt ipoteca noastră chiar atunci când suntem mai deznădăjduiţi, nu trebuie să fie alibiul nostru, n-avem gotic decât până la Braşov, n-avem nici un filosof în care să existe o latură etică, nu avem literatură tragică din sec. XVII cum au germanii, ungurii şi nu avem nici eroi. Mulţi dintre ei sunt aproximaţi, sunt viciaţi, sunt inventaţi, din această cauză uşor de demolat. Cu Liviu Babeş însă suntem contemporani, pentru că sacrificiul lui de atunci a însemnat pentru noi continuitatea acceptării posibilităţii lui astăzi. Cu cât ne dăm seama că suntem mai departe decât probabil ce şi-a dorit el şi cu siguranţă vrem încă să ni se întâmple, cu atât steaua lui e mai luminoasă. E un moment important pentru că venim din diverse unghiuri, cu diverse experienţe, vă întreb pe dumneavoastră, braşovenii, care l-au cunoscut sau urmat pe aceste străzi, în aceste hrube, sub aceste bolţi, ne-am simţit atraşi de acest moment, de acest loc. Cristian Tudor Popescu îmi spunea în maşină că ieri, pe pârtie, în momentul când s-a împlinit sorocul, 19 ani de la sacrificiul lui Babeş, nu era nimeni. E posibil, e foarte posibil, dar încet, încet, piesele azvârlite, dinamitate ale acestui puzzle care sunt sufletul şi reflexul conştiinţei unei comunităţi, se adună. Cu cât eroii şi jertfa lor sunt mai de neregăsit şi mai unici, cu atât mai mult ele se vor întâlni într-un punct, sunt convins de asta, într-un desen pe care, în momentul când el se va consuma, se va închega, termina în faţa noastră, îl vom recunoaşte şi îl vom numi la altar.IMG_2991Bela Hunter, ziarist: Cred că spiritul lui Liviu babeş este un spirit braşovean prin excelenţă. El a împrumutat ceva din spiritul acestui oraş liber, liber şi în istorie, în care, indiferent de stăpânirea vremelnică, Braşovul şi-a arătat întotdeauna libertatea de acţiune, libertatea pentru cultură, libertatea în arte, în comerţ şi aşa mai departe. Libertatea asumată de către noi este o libertate pe care am împrumutat-o din istorie. Liviu Babeş este un precursor a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în Braşov. El, fiind acea torţă vie a Revoluţiei Române, face, în mod tragic, legătura între ceea ce s-a întâmplat în 15 noiembrie 1987 şi decembtrie 1989.Memoria eroilor trebuie păstrată şi transmisă generaţiei tinere. Astăzi este evident că este o lipsă a nivelul Guvernului, care nu a găsit o soluţie corespunzătoare în acest sens. Cred că profesorii sunt primii care ar trebui să-şi ducă elevii la monumente, să le vorbească elevilor lor despre eroi.Cartea lui Mircea Brenciu, pe care o lansăm azi, aici, este o ocazie specială pentru toţi braşovenii şi pentru toţi cititorii de carte de istorie ca să-şi aducă aminte, să aprofundeze momente importante din viaţa comunităţii şi din istoria României. Vă mulţumesc!
Mircea Brenciu, autorul cărţii „Martirul”: Vă mulţumesc pentru tot ce aţi spus aici despre Liviu Babeş şi despre cartea dedicată acestui erou-martir. Eu cred că această carte este doar un început şi că, în anii ce vor urma, i se vor adăuga alte şi alte contribuţii, menite să pună în adevărata lumină personalitatea creatorului Liviu Babeş şi sacrificiul eroului Liviu Babeş. Vă mulţumesc!IMG_3007

Monument pentru Liviu Babeş

   Din cele relatate de scriitorul Mircea Brenciu, cu ocazia lansării volumului său „Martirul”, am aflat o serie de amănunte legate de vizita distinsului artist şi om de cultură Camilian Demetrescu de acum câţiva ani, în Braşov. Cu acea ocazie, Camilian Demetrescu a lansat extrem de generoasa propunere de a produce şi dona municipiului Braşov proiectul Monumentului Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Din motive asupra cărora nu dorim să insistăm acum, s-a renunţat la intenţia acelui proiect excepţional, ceea ce, recunoaştem, este o mare pierdere pentru patrimoniul cultural şi spiritual românesc.
Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a finanţat anul trecut realizarea unei efigii de bronz pe care să fie imprimat chipul celui ce şi-a dat foc în martie 1989 în Poiana Braşov, în semn de protest pentru viaţa deosebit de precară a românilor în spaţiul concentraţionar comunist. Efigia a fost realizată de artistul plastic braşovean George Jipa şi a fost instalată în Poiana Braşov, în curtea bisericii recent construită în această staţiune turistică renumită. Din păcate, acestui demers îi lipseşte perspectiva de monumentalitate, pentru că unui personaj eroic de amploarea lui Liviu Corneliu Babeş i se cuvine cu prisosinţă un monument de genul celui din Praga, dedicat martirului ceh Jan Palach. În acest context conducerea Institutului nostru a transmis o scrisoare artistului, din care cităm:„Sunteţi un monumentalist de excepţie, care face mare cinste României peste hotare, şi ne-am gândit că aţi fi cel mai potrivit artist care să consacre un strop din marele său talent în a proiecta un monument dedicat martirului român, avându-se în vedere şi integrarea în ansamblul proiectului şi a efigiei de bronz, care este deja un produs artistic care îşi caută locul într-un context mai potrivit decat actualul, modest şi nefinalizat tocmai din acest motiv. Respectând amplasamentul din curtea bisericii ortodoxe din Poiana Braşov, unde mii de turişti vin să se roage, se poate realiza o operă de artă cu semnătura Dumneavoastră prestigioasă.Îndrăznelii noastre de a vă propune acest fapt excepţional i se alatură şi cea a Primarului Braşovului, care ne-a asigurat că va susţine un asemenea proiect, cu atât mai mult cu cât avem la cunoştinţă faptul că la această oră în România nu există nicio lucrare de acest gen sub semnătura Dumneavoastră.”Receptiv şi generos în proiectele sale, Camilian Demetrescu a trimis schiţa de proiect pe care o prezentăm cititorilor revistei.

Camilian Demetrescu

visita10

Camilian Demetrescu s-a născut în oraşul Buşteni ( Prahova), la 18 noiembrie 1924. Absolvent al Liceului Militar Mihai Viteazul din Târgu Mureş ( refugiat la Timişoara după cedarea Ardealului), diplomat al Şcolii de Belle Arte din Bucureşti – elev al lui Camil Ressu şi Alexandru Ciucurencu – urmează cursuri paralele de medicină şi filosofie. Membru fondator al Uniunii Artiştilor Plastici, participă între anii 1950-1969 la expoziţii organizate de stat în ţară şi în străinătate. În perioada de „ dezgheţ” a anilor ’60 execută unele lucrări de artă monumentală – mozaic, graffito, tehnică mixtă – pe edificii publice din Bucovina şi de pe litoral. Între anii 1964-1969, pentru a obţine o relativă autonomie, desfăşoară paralel o intesă activitate publicistică şi de critică plastică în presă şi la radiodifuziune. În 1966, publică la Editura Meridiane volumul de estetică şi gramatică a culorii, intitulat Culoarea- suflet şi retină. După fuga sa în Occident, cartea a fost retrasă din biblioteci şi, timp de 20 de ani, a circulat în xerox prin institutele şi şcolile de artă plastică din ţară. În 1969 „se transferă” în Italia şi cere azil politic. În prezent trăieşte cu familia sa la Gallese (provincia Viterbo-Italia), are doi fii, Camil şi Emanuel, născuţi la Roma. Din 1970 expune în Italia şi în străinătate. Este invitat de două ori la Bienala din Veneţia, statul italian îi organizează expoziţii personale reprezentative în 1975, la Parma (Palazzo della Pilotta)� ), în 1977 la Viterbo (Palazzo dei Priori), în 1980 la Roma (Calcografia Nazionale). În 1997 este invitat să expună la Quadriennala Nazionale din Roma – expoziţia Artisti stranieri operanti in Italia – fiind, totodată, unul dintre comisari. În 1977 restaurează la Gallese o biserică romanică din anul 1000, eveniment care, după întâlnirea cu Mircea Eliade, la Paris, din 1979, marchează renunţarea la abstractism în arta sa, pentru a se dedica unui figurativ de inspiraţie religioasă. Între 1982-1994, prezintă la Meeting per l’Amicizia tra i Popoli de la Rimini cinci mari expoziţii programatice pe teme de actualitate spirituală, expuse ulterior în alte oraşe italiene şi europene. Prima expoziţie, intitulată Pentru a înfrânge balaurul, a fost organizată în 1982 pentru vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Meeting. La această primă întâlnire cu Sfântul Părinte, artistul i-a dăruit albumul de litografii Pluralism – 42 desene despre fantasma socialismului real, inspirate de dramatica represiune de la Varşovia din iarna 1981-1982 împotriva mişcării Solidaritatea. În 1982 realizează tapiseria pentru canonizarea călugăriţei trapiste Suor Gabriela de la Mânăstirea din Vitorchiano, care şi-a dat viaţa pentru unificarea bisericilor creştine. Canonizarea a fost celebrată de Papă la Basilica San Paolo fuori le mura, din Roma, la 25 ianuarie 1993. În 1985 termină o amplă tapiserie pe tema Învierii pentru altarul bisericii „Beata Vergine di Lourdes”, din Vercelli. În anii 1992-1993, execută două fresce de mari dimensiuni ( în tempera medievală) pentru basilica din Donada ( Veneto), reprezentând Miracolul Sfântului Francisc din Paola şi Maria în casa Elisabetei. În 1985 este invitat să ilustreze Divina Comedie, împreună cu 32 de artişti europeni, pentru ediţia în trei volume, publicată de Casa Dante din Roma şi Imprimeriile statului. A ilustrat, în aqua forte, cântul XIV, din Infern. Operele au fost prezentate Papei, în expoziţia din Muzeele Vaticanului, din 1986. În anul 1990 i se conferă la Roma premiul internaţional Il Labirinto d��� � ’� ’Argento, atribuit anterior poetului Jorge Luis Borges, teologului Julien Ries, filosofului Augusto del Noce, istoricului Reynald Sécher. În 1991 primeşte premiul internaţional La Pleyade, acordat de Fundaţia Konrad Adenauer şi Parlamentul Italian. În 1995 susţine la Rimini, împreună cu teologul Julien Ries – discipol al lui Mircea Eliade – un seminar de trei zile pe tema simbolurilor în civilizaţia creştină. Încă de la începutul anilor ’80, în urma deciziei de a abandona abstractismul şi a se dedica unei arte de inspiraţie religioasă, cutreieră cu caiet şi creion Italia şi Europa medievală, studiind limbajul simboloc al artei romanice – din Lombardia, Piemonte, Bourgogne, Provence, Poitou, Saintonge, Deux Sèvres, până în Pirineii francezi şi Catalani. Trăind într-o zonă de intensă tradiţie romanică – în apropiere de Viterbo, Tuscania, Tarquinia, Civita Castellana – cercetarea începea să se concretizeze atât în lucrul său de atelier, cât şi la masa de scris. Astfel, în 1977 publică la editura Il Cerchio din Rimini primul volum din ciclul „Simbolul în arta romanică”, intitulat Solstiţiu etern, dedicat bazilicilor romanice din Etruria (Italia centrală). În 1998 apare al doilea volum, cu titlul Proverbe de piatră, închinat catedralelor romanice din Piacenza şi Ferrara. Va urma al treilea volum – Poarta Paradisului – privind romanticul longobard în arhitectura şi arta bisericilor din Viterbo şi împrejurimi.

visita21
 
În 1997, invitat de episcopi şi autorităţile culturale din diverse oraşe din centrul şi nordul Italiei, prezintă simbolurile catedralelor romanice în realitatea lor, cu regie de lumini, sunet şi voci recitante, în faţa publicului adunat în piaţă; în mai 1997 prezintă faţada Domului din Ferrara, în august Collegiata din Lugnano in Teverina ( Umbria), în 1998 Catedrala din Piacenza, prezentare reluată în 1999, cu anumite inovaţii tehnice. Urmează faţada basilicii romanice San Pietro din Tuscania şi complexul monastic Santo Stefano din Bologna. Noutatea acestei forme de decodare a simbolismului medieval pentru marele public e comentată cu deosebit interes de presă şi televiziune. În aceeaşi perioadă e invitat să prezinte în mai multe oraşe italiene simbolurile Apocalipsei Sf. Ioan Teologul reprezentate în iconografia europeană, realizând totodată un audiovizual pe această temă.
Pe un parcurs de două decenii ţine conferinţe nenumărate în centre culturale, universităţi, congrese, asociaţii religioase, pe teme de artă şi cultură spirituală. Paralel cu această activitate, timp de 30 de ani e angajat în exilul politic, scrie în presa diasporei, participă la diferite acţiuni şi congrese antitotalitare. În acelaşi timp, denunţă în interviuri şi articole publicate în presa occidentală crimele regimului comunist de la Bucureşti, fiind permanent urmărit şi ameninţat de securitate.
După 1989, constituie în Italia Comitetul Pro România, organizează transporturi de ajutoare, tipăreşte în două ediţii Biblia, tradusă de Gala Galaction şi Vasile Radu, pe care o distribuie în ţară.